Evident.

Evident, ca peste tot si de fiecare data, eu eram singura, singura. Cel putin de data asta, n-a mai comentat nimeni, nimic. Aveam deja raspunsul pregatit : de-aia.


Intre noi fie vorba, m-am gandit ca – realist vorbind – trebuie sa ma obsinuiesc cu ideea. Sunt cine sunt, si asta are cumva un efect direct asupra situatiei – si se zice ca daca te zbati, te duci mai repede la fund. Deci, ok, nu ma mai zbat.


Dar nici sa ma gandesc n-am voie ? Trebuie sa ma gandesc. E ceva in neregula, si nu poate fi decat cu mine, pt ca lumea se descurca de minune. Deci doar eu, nu. E vina mea. Ceva ce fac; sau ceva ce nu fac. Dar ce ? Ce ?

Nu-mi vine nimic. Habar n-am. O sa raman singura pentru tot restul vietii. Ce zic eu? Pentru totdeauna. Pentru ca e ceva in neregula cu mine si nu stiu ce.


Stai putin. Asta-i gandire din aia nashpa, totul-sau-nimic. Deci, nu. Si daca e ‘numai vina mea’, tot nu e bine – cine ma cred? adica cum? Eu ii controlez pe toti? Normal ca nu. Deci as vrea sa-i controlez. Nu, n-as vrea, ai innebunit? N-as mai avea timp sa merg la buda. Adica noi vorbim chestii serioase, si tu tot la cacat te gandesti. Nu, mah, stai un pic…


Deci.

Nu rade ca nu-i nimic de ras in chestia asta. O femeie la 30 de ani nu-si permite sa fie singura, pricepi ? N u – s i p e r m i t e.


Aoleu, nu trebuia sa zici asta. De ce naiba ai zis asta ? Pai tu nu stii cu cine vorbesti ? Cum adica nu-mi permit ? Io imi permit orice vreau, auzi. Cine-mi zice mie ce sa fac ? Nu zice nimeni, doar ca… nu se face. Cine, mah ? Care ? Adu-l aici sa-l vad si io. Sa se uite’n ochii mei si sa-mi zica : n-ai voie sa faci asta. Ba ai voie, n-a zis nimeni ca n-ai. Doar ca… Auzi. Tu chiar nu vrei pe nimeni ?


Bai, ma lasi ? De unde naiba veniti toti cu ideile astea ? Aha ! Deci ai mai auzit asta. Da, sigur, prostiile se invata repede. De ce sa fie prostie ? Daca nu vrei, e ok, e treaba ta. Pai parca ziceai ca nu e treaba mea. Ok, gata, am inteles, deci nu vrei. Pai zi asa. Pai zic, da’ ma intreaba pe mine cineva?!? Toti ma intrebati ‘cand - auzi ‘cand am de gand sa …’ de parca e cu programari. In martie, la 16:22. Intr-o miercuri, e bine?


Daca faci misto, n-are sens.

Altfel, are? Daca sunt serioasa, si iau lucrurile astea in serios, are sens? Care-i ala, daca nu te superi, ca vad ca te pricepi.

"Inconsequential”

Cuvantul asta imposibil de pronuntat e cea mai recenta contributie a Universului la educatia mea, inca o piatra de temelie pt initierea mea in arta sarcasmului desavarsit. De care numai Universul poate fi in stare – si noi, diletantii, ne minunam.

Daca sunteti ca si mine, o sa va displaca sa aflati – daca o sa aflati – ca momentele de “ironie a sortii” nu sunt, in niciun fel, vreo dovada a existentei vreunui Sens in Univers. Dimpotriva. Sunt o dovadaa capacitatii noastre infinite de autoamagire si justificare a lipsei de sens, a dezordinii. Adica, exceptia nu demonstreaza regula.

“Inconsequential” este chintesenta oricarei forme de viata de pe terra – viata constienta, dotata cu ratiune si pretentii.

“Inconsequential” este Secretul Fericirii, al Sublimului, al somnului linistit de la 10 la 8, al fripturii cu cartofi prajiti + Cola.

“Inconsequential” este legatura mistico-magica dintre “tu” si “mine”, oricine am fi noi, in oricare “acum” – asta-i frumusetea si perfectiunea lui – e singur mai presus de spatiu si timp, fie ele si subiective.

“Inconsequential” raspunsul eternei lupte intre obiectiv si subiectiv, intre empiric si stiintific, formal si informal, legal si ilegal, frumos si urat. Oricare ar fi intrebarea, “Inconsequential” e raspunsul, sensul, fundamentul si implicatiile conexe.

“Inconsequential” se defineste prin el insusi, si renaste de fiecare data cand moare, din propria lui cenusa. “Inconsequential” e dovada perfectiunii creatiei – ochiul care se vede pe sine, gandul care se gandeste pe sine, emotia care se consuma pe sine.

“Inconsequential” e destinul omului.

PS asta e filmul pe care l-am facut anul trecut, de valentine, in bucuresti, pt examenul de 'reportaj'. p'ala de mai jos l-am facut tot anu' trecut, in sesiunea din vara, pt alt examen.

My intuition almost compensates for my lack of self-understanding

Almost.

"Life Is An Unacceptable Outcome" (gapingvoid)

Profu de mate mi-a spus fiu atenta, sa nu ma indragostesc. Trebuia sa intru la liceu. Aveam lucruri imp de facut. Era un tip destept si rabdator, si avea multa experienta cu copiii. Cum naiba nu stia ca e o idee proasta sa-i interzici ceva unui adolescent?

Evident, am plecat de la meditatii cautand, cu ochii in patru. Nu-mi pusesem niciodata problema pana atunci, dar parea fascinant. Periculos. Fascinant. Well … aveam de ales intre asta si probleme de geometrie in spatiu, la care oricum ma pricepeam. Dar asta… asta ce naiba era? Cum de nu ma gandisem eu singura la asta, inainte?

Si’asa a inceput. Cautarea. Vanatoarea. De senzatii, nu de baieti.

Aveam 3 ani cand m-am indragostit. Mama inca nu l-a uitat – inca ma intreaba de el. Eu da, de tot, si foarte repede. Nu era ‘el’. Cred ca am stiut foarte repede asta. Pentru o vreme insa, a fost ok sa fiu indragostita de el. Era ingrozitor de plictisitor la gradinita. Aveam nevoie de un motiv sa ma duc in fiecare zi. Laurentiu-1 a fost primul meu motiv.

Un an mai tarziu, in vacanta -un student la medicina, si chelner la hotelul in care am stat noi. Cred ca era dragut. Tatei i s-a parut ingrozitor de amuzant, si e posibil ca asta sa fi fost tot. Cred ca laurentiu-2 a fost inventia alor mei – motivatie pt mine, sa mananc in cantina aia infecta. Am rezistat eroic – inclusiv in ziua in care dupa ce au laudat-o, s-au imbolnavit toti de la tocanita. Mama inca n-a uitat. Eu da. Imi amintesc perfect tocanita si sentimentul ala difuz, inexplicabil de “nu, nu vreau” – dar cum i-am convins pe ai mei sa nu manance nici ei, nu mai stiu. Sau poate tot concediul a fost teribil de plictisitor –cu exceptia meselor, desigur.

In alt concediu, am incercat sa-i conving sa-l infiem pe … george? Asa isi aminteste mama, anyways. Eu stiu ca era foarte roscat si plin de pistrui. E suspect ca nu-mi amintesc sa-l fi vrut eu. Nu s-a putut, ceva probleme legale. Nu i-am spus mamei niciodata, dar cred ca pe George ea l-a vrut. Si tata? Tata avea deja un baiat.

Apoi au fost cei doi adrian de la gradinita din bucuresti – nr.189. Dap, imi amintesc perfect numele lor de familie, si cum aratau, si multe dintre bataile noastre. Nu m-am putut hotara niciodata pe care il vroiam mai mult, asa ca-i bateam pe amandoi la fel. Nici mama n-a putut sa aleaga.

Apoi au fost un fotbalist, un sebastian, alt fotbalist, un vecin de bloc, undeva printre ei – ochii albastri ai unui var cu care dormeam in fan si ma uitam la stele. Nope, mama nu stie nimic de astia.

Ma plictisisem deja de jocul asta: parea lipsit de substanta si nu-mi oferea mai mult decat o motivatie sa merg undeva sau sa stau intr-un loc plictisitor (de ex, la scoala; intotdeauna dintr-o alta clasa, ca sa evit supradoza din timpul orelor).

Apoi a aparut domnu dumitru cu sfatul lui lipsit de inspiratie, ca o reclama de sapun. Si m-am tinut tare o vreme. Tare, dar cu ochii larg deschisi. Aveam deja tone de experienta. Asta nu, asta nu, nici asta…

Aveam 14 ani si el era rocker, si avea cei mai ireali ochi albastri pe care i-am vazut vreodata. Dar nu m-am indragostit. Il ascultam vorbind cu pasiune despre muzica lui, si in sinea mea eram ingrozitor de plictisita. Asteptam pericolul promis. Eram dezamagita. Era un tip de treaba, dar nu era ‘el’.

El a aparut la timp, intr-o zi de 22 iulie. Asta e singura tema pe care am facut-o eu pt profu de mate: am asteptat sa intru la liceu, si pe urma m-am indragostit. Avea ochii negri, si parul la fel si lung, si era un fustangiu. Am simtit pericolul de la distanta – si m-am indragostit. N-o sa pot pleda niciodata pt inconstienta. Am stiut exact ce fac. Fusesem prevenita. Vedeam, cu mintea limpede, fiecare bucatica de zahar care ma atagea in capcana, dar nu m-am oprit.

Viata mea era total lipsita de sens, si el avea sa faca asta pentru mine. Sa-mi dea un motiv sa respir, sa cant, sa plang, sa sufar, sa astept, sa sper.

Pana la el, toate melodiile alea triste, superbe, nu avusesera nici un sens. Le ascultam rece, detasata, impasibila. “One more try, I didn’t know how much I love you…” Nu rasuna in mine nimic, nici o coarda. Ma temeam ca eram insensibila si pierduta pt societate. Apoi a aparut el, am zambit in sinea mea la replica lui ieftina de agatat, l-am privit superior ‘stiu exact ce faci’ si am stiut ca versurile melodiei aleia vor deveni importante pt mine. “Don’t you cry tonite, I still love you baby”.

Ok, poate am vrut eu sa devina, nu stiu. Eram in fata a 2 saptamani pe un platou de munte plin cu fete. Borrring! Ce era sa fac? Avea un tricou albastru, moale, care flutura fin in bataia vantului. Un alt fotbalist. Faptul ca parea ingrozitor de indragostit (n.r. de mine), ca toata ziua jucasem carti si taiasem numai juveti, ca invata la liceul unde vrusesm eu sa dau si nu m-au lasat… toate astea erau coincidente cu sens. Iar sensul era ca el era “el”, si viata mea trebuia sa se schimbe. In sfarsit!

Mama a stiut automat ce se intamplase cand am venit acasa de la munte si am izbucnit in plans. Sigur, m-a dat de gol si faptul ca nu mai plansesem niciodata pana atunci in fata ei (sau in public).

Nu mai stiu ce pozitie a adoptat mama fata de alex-1, dar 2.5 ani mai tarziu l-a urat din suflet pe alex-2. Sentiment impartasit din plin de mama lui – fata de mine, desigur. S-au urat si una pe alta, fara indoiala. Cum s-a intamplat ca 9 ani mai tarziu eram apropiate, si tineam una la alta - n-am nici cea mai vaga idee. Probabil sunt totusi o fiinta adorabila. Dupa ce ajungi sa ma cunosti macar un pic.

Pe primul nu stiu daca l-am iubit cu adevarat, dar pe al doilea l-am adorat. O vreme. Undeva intre lunile in care am plans ca l-am gasit cu una la mare si alea in care am aflat ce egoist insensibil era. Nici mama lui, nici a mea nu stiu nimic de asta. Am iubit fiecare bucatica din el, pt ca fiecare parea absolut perfecta. Si am fost ngrozitor de fericita. Cateva luni – am bifat-o si p’asta.

Apoi ani de zile am luptat sa simt iar macar o particica din ce-am simtit atunci. N-a fost sa fie. Nu stiu de mama lui, dar mama a refuzat sa creada ca s-a terminat mult timp dupa aceea. Ea si prietenii mei. Paream un cuplu ‘perfect’. Banuiesc ca nu era “el”.

Alex-3 a aparut cand ma asteptam mai putin. Eram atat de amarata si zdrobita incat uitasem sa respir. Am simtit pericolul, si ceva in minte s-a trezit din nou la viata. Ochii lui tulburi ma priveau sfidator, dar imi evitau privirea, si n-am putut sa cred in dragostea lui. Am refuzat sa cred intr-a mea. Un pericol nou, necunoscut mie pana atunci, caruia nu stiam cum sa-i fac fata. N-am vrut sa fie “el”, si pana la urma nici el n-a mai vrut.

Cum zboara timpul cand te distrezi!

Mi-ar fi placut la nebunie sa iubesc o singura data. Imi displace teribil atata promiscuitate emotionala din partea mea. Cum sa mai crezi cu tot sufletul, cum sa-l mai pui la bataie fara indoiala, cum sa pui capat cautarii – cand stii atat de bine ca de fiecare data ai luat-o de la inceput. Si cum sa mai crezi in iubirea altuia cand stii ca au fost atatea inaintea ta – toate la fel de speciale, la fel de “pentru totdeauna”.

Stiu ce am de facut, si parca mi-e sila s-o fac. Nu vreau s-o mai iau de la capat. Nu vreau! Nu vreau! Fir-ar sa fie! ... Si-am zis c-o sa fiu atenta! Am zis ca n-o sa-mi mai irosesc vremea si sentimentele pe cauze pierdute. Fir'ar! M-am saturat de jocul asta, m-am saturat de ...

Okay. Inca o data, si gata. Pot s-o fac. Sa-mi dovedesc mie! Ca nu sunt superficiala, ca nu ma joc cu sentimentele altora; nici cu ale mele. Inca o data. Poate de data asta imi iese.

“Did I Walk Or Did You Run? What’s The Way To Love Someone?”

Ma intreb daca ar trebui sa explicitez povestea aia scandinava… In ultimii ani, simbolurile au devenit pentru mine o a doua limba, o eliberare de limitarile limbajului obisnuit. Dar o discutie in contradictoriu cu cineva mi-a ridicat o noua problema. Cat de personale si interpretabile sunt simbolurile? Cat de maleabile sunt, cat de …personalizabile? (sper ca Jung nu se rasuceste acum in mormant. Calm! Calm! Ne punem intrebarea ca sa o lamurim. Atat. Orice intrebare e valida. Pana cand desconspiram motivele ei :-)

Ma rog, intre timp am inteles mai bine ‘lupta de eliberare’ dusa de persoana respectiva impotriva oricarei rigori sau restrictii. Dar nevoia de ‘liberatate’ e alt subiect. Povestea noastra depinde mult de simboluri si de receptarea lor – de cele mai multe ori inconstienta. Dar multimea de sensuri care-i corespunde unui simbol e… intotdeauna acceasi, in masura in care poti spune asta despre ceva infinit, intr-un univers in care toate se inrudesc cu toate.


Una din capcanele simbolismului este aceea ca ‘poti reprezenta ceva prin orice’. Sigur. Teoretic, poti. Practic, nu vrei sa faci asta decat daca te atrage ideea de am muri cu ‘secretul’ in brate; pentru ca, daca vrei ca altcineva sa-ti descifreze mesajul, trebuie sa faci doua lucruri: 1. sa te exprimi intr-un cod re-cunoscut 2. sa oferi legenda codului tau.

Simbolurile, in forma lor ‘arhetipala’ (aia pe care ar apara-o Jung si de dincolo de moarte) sunt un fel de cod implantat adanc in inconstientul nostru (colectiv, desigur). Noi toti stim, instinctiv, cum sa-l decodificam. Intelegem mesajul automat, fara effort constient. Ce-i drept, multi dintr noi facem asta automat, si nu constientizam nici procesul, nici mesajul receptat. Ne-am pierdut exercitiul.

Nu-i problema, e tratabila chestia – printr-o lectura unui dictionar de simboluri (ala in 3 volume e rezonabil). Daca aveti ‘muschi’, rabdare si o pasiune pentru povesti, mituri si legende (prin ‘pasiune’ inteleg si un bagaj zdravan de cunostinte, fara de care te uiti ca matza’n calendar) – poti incerca Jung. Chiar daca n-o sa pricepi mare lucru de la inceput, iti garantez niste vise fantastice si puternice. (nu stiu de voi, dar eu cand nu visez, ma simt ‘singura’).



O chestie interesanta si utila pt noi toti ar fi ce a inteles fiecare din povestea de mai jos. E ca la plansele Rorschach : ce vezi tu aici? Ceea ce ne intereseaza sunt bucatile de poveste incarcate emotional pentru fiecare – alea care te-au facut sa tresari, sa razi, sa plangi, sa misti nervos din picior, sa vrei sa pleci, sa bei apa, sa tusesti…. alea pe care ti le mai amintesti si dupa mult timp.

Secretul succesului este, din nou, sinceritatea. Daca te minti singur, iti furi singur caciula. Incep eu, ca-s mai curajoasa

Primul lucru care m-a surprins si care, in plus, a trezit in mine un cald sentiment de recunoastere si validare, a fost frica.

Dupa toate filmele americane si povestile nemuritoare pe care le-am incorporat, pt mine ‘dragostea’ vine cu “fluturi in stomac”, “ameteala”, “fior pe sina spinarii” – in niciun caz n-as fi recunoscut-o in spatele unei frici atat de mari incat sa vrei sa fugi. Well, mea culpa ar fi ca exact asa am facut in viata reala – n-am recunoscut-o.

S-a intamplat acum trei ani sa ma indragostesc de cineva, cineva care ma facea ad-literam sa fug. De fapt, in noaptea dinaintea primului nostru ‘date’, n-am putut deloc sa dorm, sau sa stau locului. Mintea mea de psiholog ‘normal’ a recunscut atacul de panica in acea terifianta iminenta a mortii. Inexplicabila, covarsitoare, paralizanta. Intr-o incercare (disperata?) de a ma salva de sursa de stres, mi-am spus ca nu putea fi dragoste ceea ce simteam si am luat o decizie (jnconstienta) de a-l respinge pe El. El era de vina, nu?

Va mai amintiti articolul meu “catch me when I fall?”. P’asta am invata-o de la papa Jung: sa 'vad' chestii cu sens luand ad-literam expresii verbale si/sau in originea lor. Englezii au niste expresii interesante. Ei ii zic “falling in love” [a cadea in dragoste; a te in-dragosti]. Stim toti ca e nashpa cand cazi. Dap: poti sa si mori! (simptom definitoriu al ataclui de panica ;-)

Sentimentul lipsei de control (asupra corpului tau, asupra vietii tale) e nashpa. E terifiant. Banuiesc ca ai timp sa-l constientizezi cand cazi de sus, de undeva. Cateva secunde bune de “omg! omg! Ma prabusesc!”. Pe urma, asa cum stim foarte bine, cand cazi te lovesti, faci buba. Curge/nu-curge sange, oricum o parte din tine e anihilata pt o vreme. Distrusa. Tre sa stai la pat :-)

D’aia ziceam eu atunci, intr-un dialog imaginar cu El (imaginar, ca nu cred ca a avut rabdare sa citeasca, si nici nu cred ca a inteles; ca e un barbat ‘normal’)- ii ziceam “prinde-ma cand ma prabusesc. Eu imi asum riscul asta (ma indragostesc de tine), imi infrang frica (groaza!), dar da si tu o mana de ajutor! De exemplu, asigura-ma ca n-o sa ma omoare... ca o sa fie okay.”

O alta chestie care cred ca rezoneaza bine in orice suflet de femeie ‘educata’ (in cultura Playboy/Cosmopolitan) este, inversand povestea, momentul in care el se ingrozeste de ea cand o vede.

Stiu, stiu - in povestea asta scandinava, el a scos din apa un schelet. La naiba, oricine s-ar fi speriat! Stiu. Nu sunt eu chiar asa urata. Nu? :-) (zambet nervos, cautand validare). Dar hai sa o citesc simbolic (asa cum ar trebui citita si biblia ;-). ‘Scosul ei din apa’ e cod pentru o proiectie inconstienta, pentru constientizarea unui continut inconstient. (apa=inconstient; scos din apa = constientizare; realizare). Deci, simbolic, asta e momentul in care el recunoaste in ea (proiectia) ceva de care ii e lui frica (intimitatea? Nevoia de intimitate? Frica de intimitate? Who knows? Fiecare stie pentru el ;-)

De ce mi s-a facut mie frica in noaptea aia? Naiba stie! Ma gandesc la asta de trei ani, si inca nu stiu (si stiu ca nu stiu pt ca nevoia de sens a ramas puternica; cand clarifici, iti gasesti linistea – the truth will set you free ;-). Am mai multe variante – poate toate sunt ‘adevarate’. Suntem fiinte complexe – raspunsul nu e niciodata simplu.

"Era prea frumos ca sa fie adevarat. Era o smecherie la mijloc! Mi se parea incredibil ca sentimentele noastre erau reciproce. Cum era posibil? Chiar ma iubea? No way! Aaah. Dar stai putin! Era doar inceputul. Ar fi urmat apropierea si intimitatea… M-ar fi cunoscut mai bine si ar fi descoperit ca nu eram asa grozava (si deci, nu meritam sa ma iubeasca) si... m-ar fi sufocat!" (simptom cunoscut al atacului de panica). Mie imi era frica de intimitate. Mie! Eu ma sufocam. Eu am fugit. De fiecare data.

E atat de simplu cu cei de care, de fapt, nu-ti pasa, nu? Dar cand gasesti persoana "potrivita", totul devine al naibii de greu. Pe el… pe el nu pot sa-l refuz (nici macar acum). Nu pot sa-l ranesc si, de cate ori ma raneaste el, sunt incapabila sa ma apar. Cred, chiar cred asta, ca l-as lasa sa ma omoare - fara nici o impotrivire. E ca si cum instinctele mele de conservare sunt anulate total. Acel ‘fa ce vrei cu mine’ din romanele de dragoste ieftine? O fi ceva adevarat si acolo, ca prea au succes, huh? Naiba stie!

Cum sa nu-ti fie frica de asa ceva? Cum sa nu fugi? Well… si pescarul nostru a fugit. (subtil, huh – ca personajul e ‘pescar’ – cel care ‘scoate chestii din apa’; adica cel care activeaza contnuturi inconstiente; cel care incearca sa se cunoasca mai bine). Mi-a placut ca, in fuga lui, a tarat-o si pe ea dupa el. Avem si un proverb pe tema asta: frica te urmareste oriunde, oricat de tare ai fugi. Logic, pt ca e 'in tine'.


Si eu am incercat de atatea ori sa fug de el, sa-l anulez prin distanta, tacere, respingere. Dar ramasa singura cu mine insami, el era mereu acolo. Am ras cand mi-a spus ca-i e frica de ‘implicatii’. (in primul rand pt ca i-a luat cam mult sa se prinda). Si pe urma... Hei, pariez ca mie mi-e muuuult mai frica decat ti-e tie! Care dintre noi fuge mai tare? Care dintre noi fuge primul? Oops: ma tem ca eu.

In caz ca n-ai observat ;-) bataile inimii lui au transformat-o pe ea din ceva terifiant si ingrozitor in ceva uman, frumos, tangibil. Face your fear, eh?

E ca’n cosmarurile alea repetitive in care esti absolut ingrozit de ‘ceva’ – fara forma, fara sens – pt ca, dupa mai multe ‘confruntari’, cand in sfarsit iti iei inima’n dinti si, in loc sa fugi, iti privesti frica ‘in ochi’, descoperi cu surprindere ca nu e nimic ingrozitor acolo. Asta e momentul in care interegrezi un continut inconstient – o parte din tine, necunoscuta pana atunci (monstrul indescifrabil) este activata, este integrata in tine. De obicei, visul asta coincide (si noi stim ca nu exista coincidente, nu?) cu ceva din viata ‘reala’ – un succes, o realizare, o transformare personala.

De ce transformarea ei a avut loc in timp ce el dormea, e (inca) un mister pt mine. Ce-i drept, e drept: omul isi infransese groaza; isi castigase linistea. Poate pt ca transformarile se intampla pe nesimtite – te trezesti doar intr-o dimineata un ‘alt om’. Ea, la urma urmei, era o parte din el, necunoscuta lui pana atunci. Nici macar ‘lipsa ei' nu-i era cunoscuta. In dimineata in care a plecat la ‘pescuit’, din cate stia e, viata lui era "completa". Dar in inconstient, ‘dormea’ nevoia de "mai mult".



Oh. faza aia cu 70% apa? e un fapt stiintific, nu? Simbolic vorbind, suntem 70% EMOTIE. Dar ne prefacem destul de bine, nu? (ca suntem fiinte rationale, ca avem motive 'serioase', blah-blah-blah) .

titlul - "Vision Of You", Belinda Carlisle; o lectura educativa (artistii sunt mai pe faza cu chestiile astea)


Disclaimer: sunt si eu om! Ar fi o prostie imensa sa dai vina pe celalalt pt frica ta. Ca celalalt te-ar putea ajuta, asta e clar. Dar ce ne facem cand si el traieste 'aceeasi poveste'?

70% APA (Spune-mi de cine ti-e frica, ca sa-ti spun pe cine iubesti)

“Ceea ce facuse ea il suparase foarte tare pe tatal ei. Ce anume era, nimeni nu-si mai aduce aminte. Dar tatal ei fusese atat de furios incat o tarase pana pe stanci, si de acolo ii facuse vant in apele involburate ale marii.

Mult timp a trecut dupa aceea – nimeni nu mai stie cat – si ea a asteptat tacuta in adancuri. Vietatile marii s-au hranit din carnea ei, astfel incat cu timpul, din corpul ei nu mai ramasese decat scheletul – si acela ingalbenit de vreme si acoperit de corali si alge.

Intre timp, povestea ei devenise legenda, iar locul in care fusese aruncata de catre tatal ei capatase renumele de a fi bantuit. Oamenii se temeau de Doamna din Adancuri, si apele involburate spargandu-se de stanci ii umpleau de spaima si-I faceau sa ocoleasca cu grija zona.

Si alt timp a trecut, mult, nimeni nu mai stie cat, pana-ntr-o zi cand un pescar nou se abatu prin apele acelea involburate. Poate nu auzise legenda, poate era mai curajos decat altii – nu se mai stie. Apele pustii, ocolite de toate navele de la mare distanta, I s-au parut pascarului numai bune pentru o prada bogata, si plin de entuziasm si-a aruncat navodul. Se gandea probabil ca, chiar daca nu ar fi prins nimic, nu avea totusi nimic de pierdut.

Cand navodul aruncat in adancuri a inceput sa atarne greu, pescarul s-a bucurat teribil: “am prins probabil un peste mare! O captura importanta” si-a zis, si plin de energie si de entuziasm a inceput sa traga navodul afara din apa.

Ea se trezi brusc, smulsa din patul moale de alge. Incerca sa se impotriveasca, dar cu cat se zbatea mai tare, cu atat oasele i se impleteau si mai tare in sforile navodului lui – pana cand, dandu-si seama ca nu se poate opune, sa lasa trasa spre suprafata.

Nu se stie de ce, pescarul se intoarsese cu spatele catre navodul care iesea din apa, astfel incat o vazu d’abia cand intreg scheletul atarna deasupra valurilor. O privire scurta a fost indeajuns ca sa-l umple de groaza. Ea era, cu siguranta, cel mai infricosator lucru pe care-l vazuse vreodata.
Doar o secunda a stat asa, incremenit, paralizat de frica, apoi, cu o zmucitura, el incerca sa o zvarle inapoi in valuri. Dar ea era atat de bine prinsa in navod, ca efortul lui fu zadarnic. O porni atunci catre tarm, vaslind din ce in ce mai tare, din ce in ce mai repede, incercand din toate puterile lui sa scape de grozavia pe care o scosese din adancuri. Dar ea, prinsa in navodul lui, il urma indeaproape, fara sa se poate impotrivi.

Ajuns la tarm, pescarul isi abandona barca, si o rupse la fuga. Frica ii dadea puteri supra-omenesti, si cu toate astea ea era mereu cu doar cativa pasi in urma lui. Epuizat, ajunse acasa si tranti usa dupa el, ferecand-o cu toate lacatele, in sfarsit sigur ca a scapat si ca e in siguranta. Dar cand aprinse lampa, o decoperi cu groaza acolo, tacuta, ghemuita intr-un colt, ferindu-si fata, ca sa nu-l sperie si mai tare.

Nu se stie daca lumina lumanarii o facu sa arate mai putin infricosatoare, sau daca el, obosit de atata alergat, nu mai avea puterea sa se impotriveasca. Fapt este ca de data asta, in loc sa-si intoarca privirea ingrozit, el indrazni sa o priveasca. Si cu cat o privea mai mult, frica i se risipea. Astfel incat, dupa un timp, el se linisti, si privind-o, isi dadu in sfarsit seama ca biata creatura era prinsa inca in sforile navodului lui, si ca fara sa stie, el insusi o tarase cu el pana acasa.

Nemaifiindu-i frica, el se apropie de ea si cu mare grija, o ajuta sa-si elibereze oasele din sforile navodului, apoi se intoarse la locul lui si continua sa o priveasca cu curiozitate. Stinghera, simtindu-se expusa sub privirile lui, ea se cuibari mai bine in coltul ei, fara sa-si ridice fata. Intr-un tarziu, rapus de oboseala, el adormi.

Eliberata de privirile lui necrutatoare, reusi si ea sa se linisteasca. Bataile inimii lui rasunau in intuneric, si ritmul ii coplesi mintea. Si cu cat le asculta, cu atat se simtea mai atrasa, irezistibil catre el, pana cand se trezi langa el, magaiindu-i parul, inspirand cu nesat caldura degajata de corpul lui. Ca vrajita, isi trecu degetele descarnate peste corpul lui, avida sa–i simta pielea, sa-i simta caldura.

Cand isi lipi mana de pieptul lui, inima lui salta brusc. Isi trase mana, speriata – dar observa cu surprindere ca inima lui ii statea acum in palma, batand in continuare ritmul acela obsedant, care-i cuprinse corpul, si-l facu sa vibreze. Din inima lui se scurse lin un fior, care se raspandi de-a lungul oaselor ei, in ritmul batailor inimii, si carnea incepu sa creasca pe ele, si organe, si piele, si toate cele – pana cand, intr-un tarziu, spre dimineata, ea se trezi brusc din vraja si se descoperi iar femeie.

Il privi, si propria ei inima incepu sa bata, din ce in ce mai tare; din ce in ce mai puternic. Atunci ii puse lui cu grija inima la loc in piept, se intinse langa el in pat si-si lipi corpul de a-l lui. Caldura corpului lui o invalui, si viata prinse iar sa vibreze.

Au dormit asa, imbratisati, pana dimineata. Nimeni nu stie ce s-a intamplat dupa aceea. Unii spun ca pescarul si-a continuat munca, apele involburate unde o gasise pe ea fiindu-i loc prielnic de pescuit. Altii zic ca s-au intors in mare, unde vietatile care-i tinusera ei companie atata amar de timp i-au hranit si i-au protejat. Ceea ce se stie sigur este ca, din noaptea aceea, nu s-au mai despartit niciodata, caci pe buna dreptate se castigasera unul pe altul pentru eternitate."

Legenda scandinava, repovestita de mine dupa Clarissa Pinkola Estes, Ph.D. - "Women Who Run With The Wolves".

P.S. apa = emotii / inconstient

Hate Is Just A Word For Somebody You Love, But No Longer Believe In

“toata lumea iubeste pe cine nu trebuie” spunea cineva zilele trecute.
Credeam ca eu sunt in cacat, dar femeia de langa mine iubeste un nemernic mai mare decat al meu. Niste ochi albastri absolut superbi, si un decolteu imbietor care-mi atrage ca un magnet privirea. Eu sunt ignorabila, ba si dificila pe deasupra (vorba lui), dar ea? Ea e o femeie incredibil de frumoasa, si desteapta, care asteapta rabdatoare ca nemernicul sa aiba chef sa o ‘vada’. Si, cand el nu mai raspunde din senin la telefon, si-i respinge apelurile, ea nu poate decat sa planga, si sa regrete sms-ul suparat pe care i l-a trimis intr-un moment de impertinenta “te rog frumos, suna-ma. Vreu doar sa stiu daca e totul ok. Nu inteleg ce s-a intamplat”

Nici eu nu inteleg ce naiba l-a apucat. CE NAIBA L-A APUCAT? Hei – ce bine de mine! Al meu (acum) ma suna inapoi. Ba chiar, de o vreme, imi raspunde si la sms-uri. Wait… nu e al meu. Eu sunt cantitate neglijabila.


“ba nu poti sa-mi zici “fuck off!” imi reproseaza el cu siguranta de sine.
Ma simt slaba si vinovata. Am gasit 2 apeluri ratate de la el, si l-am sunat imediat inapoi. S-o fi intamplat ceva. Nu e genul lui sa sune de 2 ori. Cateva ore mai tarziu, ii explic, prin sms, de ce nu i-am raspuns. Doua ore in care m-am uitat de 100 de ori la telefon. Era in priza, mergea ok, si – da, chiar ma sunase. De 2 ori. S-o fi intamplat ceva. Sunt o femeie disperata si nesigura. D’aia nu ma iubeste, d’aia nimic din ce fac n-o sa conteze niciodata pentru el. Barbatii, cica, iubesc femei puternice, care stiu ce vor. Femei care nu se lasa calcate in picioare. Femei care ii umilesc si-i abuzeaza. Abuzul e un semn de putere, intelegi? Sunt slaba si nepriceputa – si o sfarsesc singura si neiubita de nimeni. Asta daca n-o sa ma multumesc sa fiu amanta unuia. Aud ca se poarta. Se poarta femeile ‘mature’ care au viata ‘lor’ si nici nu observa ca el a sunat, sau nu; ca el iubeste, sau nu; femeile care se gandesc numai la ele. (daca-l prind p’ala care umple netu de cacaturi d’astea, ii rup gatul).
Are dreptate. Nu pot. Inca.

Intr-o lume de adulti crescuti peste noapte din copii ignorati si abuzati, tandretea, grija, afectiunea, altruismul nu sunt decat relicve ridicole. Nu pot sa ranesc omul pe care il iubesc. Il mai iubesc? Naiba stie? Iubirea asa… are un gust dulce-amar. Citisem – dar d’abia acum il inteleg. Imi sta in gat.


“credeam ca sunteti mai tanara!” ma asigura groparul.
Cum isi permite zdrenturosul asta sa ma agate? Ce anume face sa fie rezonabila invitatia lui la o cafea? Ce dracu am avea noi de vorbit? Ce sa caute mainile lui, cu unghii pline de pamant, pe corpul meu? Indignarea ma amuteste, si ramane fara ecou: muncitorii carand saci de ciment, taximetristii, pustii de liceu care pica bacul cu 2, chiar si barbatii din masini scumpe care opresc langa mine pe strada si deschid portiera – eu sunt doar un corp, printre alte milioane de corpuri. Toate – mult mai disponibile decat al meu. Dezavantaj eu, ca’s fraiera. In fiecare an, fiecare generatie scoate pe piata cateva mii de corpuri proaspete. Ce am eu in plus fata de o ‘femeie’ de 14 ani? 15 ani de… experienta?


N-am nimic de oferit. Toate calitatile mele s-au transformat miraculos in cerinte, si conditii. Barbatul modern vrea sa se simta bine; are destule probleme la servici. Are destule lucruri importante, si mize in viata lui – eu nu trebuie sa fiu – nici importanta, nici miza. Trebuie sa fiu ‘acolo’, mereu acolo. Tacuta, ascultatoare, cuminte. Sau rea, amenintatoare, puternica? Nu mai stiu. Ma simt in plus, si probabil asa si sunt.


“Learn to accept your situation so that the healing process will not become blocked.”
Asta raspunde Universul strigatului meu disperat – ce sa fac???? Ce ma fac? Cum am ajuns aici? Cum naiba ies? “Don’t avoid doing the right thing when you know it to be right, only because it will entail hurt.” Care naiba e ‘the right thing”? Mai stie cineva? Credeam ca daca-mi urmez si-mi respect sentimetele, o sa fie bine. De ce ma tradeaza propriile mele sentimente? De ce iubesc pe cine nu trebuie? De ce cel care nu iubeste ma tine legata? La ce-i foloseste dragostea mea terfelita, calcata in picioare, umilita? Se sterge cu ea la fund? “No longer letting emotions get in the way of clear reasoning and decisiveness.” Asta trebuie sa fac. Stiu, de mult. De ce n-o fac? Ce ma opreste? Nu mai cred de mult jumatatile lui de adevar. Nu mai sper nimic. Viitorul e clar, si nu ma include. Viitorul a inceput ieri, si ieri nu s-a intamplat nimic. Trecutul e deja dincolo de granitele memoriei. Barbatul care-mi mangaia picioarele nu mai exista. Pentru ce mai lupt cu mine insami? “Cowardice, weakness, avoidance of necessary suffering despite the positive outcome.”

Daca nu mai vreau sa fiu aici, eu unde ma duc?