November 18, 2014

Pierdut demnitate. O declar nula.


Imi caut barbat. 
Nu glumesc. Nu stiu daca a mai ramas vreunul, dar ala unu care mai e, il vreau eu.
Okay, glumesc. Ar fi chiar culmea: eu sunt "cea mai mofturoasa persoana de saptamana asta". Am primit si premiu, jur. 

Mea culpa: in ultimii ani nu prea m-a preocupat subiectul. Am fost prea preocupata sa-mi fut viata si sa ratez cam tot ce mi-a cazut prin mana. Uluitor cat de usor e totusi sa-ti anulezi potentialul printr-o combinatie fericita de lipsa de ambitie, directie, si o nevoie prost refulata de aventura.

Ma rog, a fost si o mica problema de semi-iubire, semi-neimpartasita cu un anume psihopat altfel extrem de charming si alunecos; asta m-a scos din joc o vreme; si in ciuda dovezilor multiple ca’s absolut si iremediabil cretina, galusca am inghitit-o cu greutate. Asa ca mi-am pus interdictie. Din aia cu “esti prea proasta sa te mai las sa te indragostesti si sa ne bagi pe amandoua in cacat.”

“...Oricum cand o faci, numai la asta iti sta mintea, ti se rupe filmul, si chiar nu e ok. Esti fata desteapta, poti mai mult”. Ma rog, vorba vine. Ca nu sunt, si de fapt nu pot, dar asta e alta poveste. 

Asaa....
Si intr-o zi m-am trezit ca totusi imbatranesc degeaba, si o prietena imi povestea despre niste tipi pe care i-a intalnit pe nu’sh ce site, si parea fun. Azi asa, maine asa, intr-o seara, tarziu, ca atunci imi vin mie ideile proaste, zic ‘hai sa ne facem si noi cont.”

Parenteza: cand stai singur 98% din timp, incepi sa-ti duci dorul. Nu mai stii cum iti suna vocea, ce-ai avea de comentat “la faza asta”, te instrainezi cumva. Simti ca te pierzi. Nu, nu e trist. E pur si simplu. Cu mine e mai dificil ca io daca nu ma aud vorbind, nu stiu ce cred despre chestii. Anyways, asa m-am apucat sa vorbesc cu mine insami. Nu e nimeni in casa sa rada, deci ne-a mers. Inchei paranteza.

Deci mi-am facut cont pe sus-mentionatu site de dating-etc. Am pus singurele poze recente pe care le aveam, dar s-au plans ca’s neclare. Bun, zic, punem p’alea de le-am facut noi in facultate, pt examenu de fotocompozitie. Sunt nitel mai vechi, am par maro acolo, dar asta e. Sunt ele mai artistice -asa, dar tot eu sunt, acolo chiar arat decent, ca eram artista pe vremea aia, blah-blah. 

Si s-a pornit potopul. 
Mi se invartea capul, jur. Cum sa traiesc io atatia ani, singura, si sa nu stiu ce superbitate sunt. Sa-mi plang atata de mila ca vaaai, pe mine nu ma vrea nimeni, si degeaba sunt si slaba, si nu prea proasta, stiu sa repar un calculator, sa fac o ciorba (okay, supa) decenta, nu bat oamenii la cap, nu-i iau la shopping de pantofi. Si tot degeaba, de-gea-ba.Si uite frate, cum se inghesuie lumea sa ma vrea.

2 ore mai tarziu, in stare de soc, ma straduiam sa-i raspund (sincer) unuia pe chat care ma intreba ca de fapt, de ce sunt eu singura de atatia ani? Hait, mi-am zis. M-au prins, m-au incercuit, am pus-o. Am scaldat-o decent pe aia cu "cu ce te ocupi", acum i-acum. De ce, chiar asa? Evident, pt ca e ceva in neregula cu mine. Cu mine-mine. Evident. 

De ce evident? Pt ca pe din afara sunt  “o printesa”, "o splendida”, “o frumoasa” si multe altele din aceeasi speta. Sa nu uitam "de-a dreptul rapitoare", dah? Detaliile conteaza. Mai sunt si “ALTFEL” (dap, cu caracterele astea), “si frumoasa, si desteapta, manca-o-ar tata”, si “o femeie foarte speciala”. In alte cuvinte mai putin pretioase, ambalajul e acceptabil, publicul interesat, deci evident - eu sunt problema. Eu asta din interior.

Nu stiu daca voi ati observat, dar numai barbatii de conditie modesta si cu putina scoala fac complimente din astea... cum sa le zic, fizice.
In viata reala, invaratindu-ma mereu, cu grija, prin cercuri de “intelectuali”, nu eram la curent ca sunt frumoasa. Desteapta, da, sigur, am auzit-o de cand m-am nascut, e deja zgomot de fond. Dar frumoasa.... aaaah, asta e noua. Si recunosc, e un sentiment placut. 

Poate pt ca ma stiu deja baba, cu un picior in groapa, maine poimaine nici macar taximetristii n-or sa ma mai observe cand traversez strada. Si ei... sunt foarte darnici. Ei mereu observa ca ai iesit din casa aranjata.
Am gresit. Am gresit grav sa ma irit la complimentele lor. Sunt o tampita.

Impertinenta muncitorilor de pe schele, plini de praf si vopsea, a analfabetilor cu 5 clase si alea la seral, a soferilor din masini smechere care opresc langa mine si deschid portiera, a pustilor de liceu care se hlizesc cand trec pe langa ei si uneori, soptesc in grup un “sa-mi sugi pula” curajos, de la distanta, doar-doar n-o sa aud totusi. Toata viata m-au iritat la culme. Cum va permiteti, mah, jegosilor! Mah, muncitori necalificati ce sunteti!
Un fel de elitism tampit, adica cum isi permite primitivu’ asta sa ma doreasca? Mainile lui cu unghii jegoase si netaiate, care n-au atins o carte din cls I nu au dreptul sa tanjeasca nici imaginar la corpul meu. Bleah. Impertinentilor!

Stiu ca intr-o vreme dadeam scurt, din mers, replici taioase si, imi inchipuaim eu, spirituale. Un “tre’ sa visezi si mata’ la ceva”, “chiar ma gandeam la asta, vin imediat!” sau “eu nu pun gura pe toate cacaturile, dar merci”. Ce tampita! 

Astia cu “practice gratitude” de pe net au dreptate. Mare lucru sa zici merci pt ceea ce primesti asa, pomana. Maine-poimaine ti se ia, si o sa-i duci dorul. Te-ai obisnuit cu binele, aia e. O sa vezi tu curand, cristino, cum e sa fii invizibila. Te-ai plans toata viata ca vaaai, vor toti sa te futa si atat, nu le pasa de cine esti tu si ce personalitate amuzanta ai. 

No, uite acum-acum, o sa-ti expire termenul de garantie, si o sa fii deodata o batranica excentrica, una din babutele alea annoying din cartile Agathei Christie. Domnisoara Cristina, 70 de ani, tricotand prostii pt bebelusii copiilor prietenelor, ca ea n-a fost in stare sa presteze. Nu s-a ridicat niciun flacau la inaltimea nasului dumneaiei si uite asa, a ramas cu ... stai, ca nici sa tricoteze nu stie. Noroc ca’n jocurile astea online nu stie nimeni ce varsta si ce sex ai. Si la 70 de ani o sa putem sa conducem armate in batalii glorioase si n-o sa ne caute nimeni cusur. Phew, hai ca e ok. O sa fie bine.

Revenind.
Deci: site de dating, cont. Sute de mesaje. Multi, da’ muuulti cretini. Multi, al naibii de multi sunt "intr-o relatie deschisa" in orasul asta. Mai sa fie. Cam jumate se lauda ca's "deschis la minte" la rubrica "orientare sexuala". Bun asa, test de IQ rapid, nu ne pierdem reciproc vremea. Cateva porcarele odioase si dureros de sexuale, de n-am indraznit eu vreodata sa gandesc asa ceva. Si eu sunt om curios si curajos de fel. Scrise arata si mai odios. 

Or fi pozele cu par blond de vina, imi zic. Sunt oamenii confuzi. Poate totusi sunt curva. Un musculos deschide subiectul din prima: acuma ce culoare ai la par? Ma plictisesc instant. Imi reamintesc ca ii datorez recunostinta. Ii raspund a-la-bond: “blond, acum e blond”. Imi da inapoi ceva excesiv de poietic care-mi strange stomacul. Ceva despre valorile reale si cum “noi” cautam aiurea in viata lucruri ne-esentiale. Dar nu cu cuvintele astea. Ceva pe la'naltimea genunchiului broastei. Zic hait, inca un filosof. Muulti pe site-ul asta. Nu-i de mine, nu e nici el. Mai cautam.

Cel mai interesant/destept barbat de pe site mi-a zis din start: “barbatii buni sunt deja luati”. Deh, daca’am frecat menta pana acum, ghinion. Tu ce-ai, zic. Pai poate si eu sunt luat, zice. Si mincinos, gandesc tacut, uitandu-ma pe profilul lui “single”.
Evident ca e luat. Si are si alt nume, posibil si alta varsta. Numa pozele sunt ale lui. Mare curaj. Oficiala o fi proasta, sau n-are net, sau nu stie cu google. Poate o fi mintit si legat de inaltime, prietena mea imi comunica razand-trist ca cica toti, da' toti cu care s-a intalnit mint legat de asta. WTF, domnilor! 

Recunosc, initial, am zis ca e epidemie de paranoia pe site. Prea multi ziceau la “interesat de” ca “nu-mi place minciuna”. Mai sa fie. Nici lu’ “Misteriousul”, nici lui “Antonio” de fapt catalin, sau poate doru, dracu stie, nici lui “Mind blower”, nici lu' "Loverboy" nu le place minciuna. Ca sa vezi! Dar cand furi pozele altuia, e ok, nu se pune. Ca ce, au ei motivele lor sa-si protejeze intimitatea. Sunt io nebuna ca ma supar si nu vreau sa vorbesc cu ei. Care-i problema? Ei au fost sinceri, mi-au zis de la inceput ca totul e fals la ei pe profil. Si ce daca? Ei sunt niste oameni sinceri, foarte preocupati de securitate. Ce nu'nteleg?


Buun. 
La sfatul unei prietene, nu mai raspund la toata lumea. Dam cu delete direct. Politetea se interpreteaza pe siteul asta. Daca zici “multumesc” la complimente, e clar ca e loc de mai mult. Esti probabil disperata. La varsta ta, normal. Inca vreo doua, si-i chemi la tine. Daca zici ca nu esti interesata, de fapt esti, te lasi greu. Un barbat adevarat insista. Stie el mai bine ce vrei tu.

Pozele intunecate, sau alea cu ochelari de soare sunt 99.99% semn de “sunt intr-o relatie" probabil si aia "deschisa", ca se poarta, chiar daca zice de fapt "single" la profil. La fel si numele false, interesele simplist si general formulate. “soare”, “iubire”, "seri romantice”. Cativa curajosi isi zic din prima “Suntaici Pentrusex” sau pun “gradinaritul” la hobbiuri. De ce-mi trimit mie ghicitori si problemute de logica pe chat, asta o s-o lasam nelamurita. O fi vreun criteriu eliminatoriu, omul nu fute decat femei destepte, care stiu cate mere au daca iau 2 de pe masa, din alea 3 care erau initial. Sper ca ati fost atenti, ca nu mai repet.

Ce caut eu aici? Zau, ce dracu caut eu aici? Vorba desteptului, ca l-am tinut minte. Deh, mi-a placut cu el, era interesant. Avea si el idei. E plictisitor numai cu ale mele. Deci are sens sa cauti acul in carul cu fan? Okay, am putea pretinde ca-i un “performance”. Un “artist” ratat ca mine isi permite luxul sa faca si experimente disperate, nu?
Ca asta este, nu? Disperare. Peste cam 2 luni fac 37 de ani si a inceput sa ticaie din ce in ce mai tare. Pana si Miss Marple a fost maritata, pricepi. Eu ce-am?

Sunt defecta, aia e. Ma irita abuzurile gramaticale de orice fel, licentele poetice, exprimarile de argou (printeso, papuse, tigare etc), diminutivele gen “banuti”, “manute”, “vorbulite” (bleah!), licentele poietice, grobianismul. Caut nod in papura, ce mai. Nu tu poze cu copilul tau propriu si personal, nu tu poza cu tine latit la soare, dezbracat, si cu ditai burta; nu tu poza cu tine la cununia civila, cu nevasta insarcinata alaturi. Numa' nazuri pe capul meu.

Imi plac barbatii care arata bine, recunosc. Am un fel de obsesie inconstienta a proportiilor. A potrivirilor. Ca un "artist" ce sunt. Zic eu mereu ca merge si mai prostut, dar nu merge. Am avut unu acasa, arata su-perb. Doua vorbe n-a fost in stare sa lege. Sa ma urc pe pereti de ciuda, nu alta. L-am impachetat la loc, l-am trimis in lume. L-o place alta asa cum e, lasa. Din pacate, nu's multi 'telectuali care sunt in stare sa arate si ei intr-un fel. Asta este, facem compromisuri. Oftam de la distanta la aia aratosii, e okay. Decat sa ne plictisim...

Nu-mi plac oamenii greoi, ce sa avem noi in comun? Imi plac oamenii rapizi si care ajusteaza din mers, si totusi cad in picioare; oameni cu reflexe rapide, cu sclipiri ocazionale care sa-mi aminteasca de ce ne iubim. Oamenii care inteleg dracului ce zic, nu tre sa ma explic la fiecare short-cut.

De cand eram copil citind cei trei muschetari am ramas cu obsesia mainilor “fine”. Asa era Athos, de care am fost indragostita multi ani. Desi eu eram D’Artagnan, dar nah, ce conteaza. Nu-mi plac mainile muncite, asta e crudul adevar. Nu le pot vedea pe corpul meu, si eu “vad” totul, nu pot sa opresc functia asta. E factory-default. 

M-am trezit cam la spartul targului, aia e. Barbatii “buni” sunt luati, sau macar au deja copii cu alta. Nu sunt un om ambitios, nu mai am nicio farama de orgoliu, dar chestia asta o resimt ca un pumn in stomac. Asta e ultima reduta, ultima firmitura de ambitie. Macar atat. Sa nu trebuiasca sa-mi amintesc mereu ca a iubit-o p'alta. E ceva inconstient, nu stiu. Mai bine singura, lasa. Nu-mi muta nimeni periuta de dinti de la locul ei. Ma culc cand vreau, gatesc cand am chef, nu tre sa-mi bat capul unde dracu si-ar pune altcineva hainele in casa asta, ca nici ale mele nu mai au loc. Da, da, observ ca nici ipotetic nu exista varianta sa ma mut. Presupunand ca as avea un barbat, de fapt, unde l-as pune?

Deci probabil raspunsul e simplu. Ce caut eu pe siteul ala sunt niste complimente ieftine, care sa-mi linisteasca temerile ca imbatranesc, soptindu-mi intr-o romana stirba ca inca sunt futabila, e okay; si niste scuze si mai ieftine, sa mi le arat singura, in print screen, peste 20 de ani, cand o sa ma simt singura si o sa ma acuz de rea-vointa.  

Uite, fata, io am incercat. Daca n-a fost sa fie....




PS scuzati limbajul colorat, m-am molipsit de la un cineva cu care m-am tot conversat pe site zilele astea. Altfel baiat de treaba, dar “mitocan” dupa cum a avut amabilitatea sa se recomande de la inceput. N-am de gand sa ma culc cu el, asa ca "relatia" noastra n-are nicio sansa; dar mi-am zis ca-mi prinde bine niste realitate din asta, de strada; ca in turnul meu de fildes nu s-o vorbi asa, dar e si cam rarefiat oxigenu. Sa nu imbatranim totusi asa repede.


May 09, 2012

Drumul catre Iad e pavat cu coincidente.

Pentru a nu stiu cata oara imi spune ca nu m-a iubit. Niciodata. 
Nu-mi spune direct, insinueaza... e un delicat. 
Am inteles eu gresit. 

Si eu, si ceilalti. 
Aia care mi-au zis sa nu cumva sa ma indragostesc de el, ca e un neserios, un fustangiu... 
Si eu, si cealalta femeie careia i-a frant inima, lasand-o sa creada ca ma iubea pe mine. Lasand-o sa ma urasca, sa-mi faca un viata un calvar cu povestile ei pline de cruzime. 
Si eu, si ceilalti care m-au judecat pe nedrept ca i-am furat barbatul, dupa ce ma prefacusem prietena ei. 
Nu-i pasa lui ce crede lumea...


Pentru a nu stiu cata oara aduce iar vorba de noaptea aceia. 
Noaptea in care nu l-am ranit, noaptea in care i s-a parut al naibii de amuzant, noaptea in care a incetat sa-i mai pese de mine. 
Oricum nu-i pasa, imi spune. Oricum s-ar fi terminat asa. 
Nu-mi spune direct, insinueaza. E un delicat. 
Am inteles eu gresit. 
A fost doar o joaca pentru el, a fost politicos si atat. O fetita prostuta ca mine nu intelege lucrurile astea sofisticate. 

Pentru a nu stiu cata oara vorbim despre faptul ca el nu ma vrea. 
Vorbim cu zecile de ore, fara incetare. 

Nu ma vrea, nu vrea ca lucrurile pe care le facem impreuna sa conteze. 
Nu vrea genul ala de relatie pe care il vreau eu - in care fiecare moment, fiecare atingere se aduna, construieste... 
Nu ma vrea pe mine - nascuta si crescuta intr-un cartier marginas, nu ca el, in centru. 
Nu ma vrea atat de saraca, si lipsita de ambitii. 
 
Nu ma vrea asa neinteresanta si lipsita de sofisticare. Nu ma joc niciodata cu sentimentele nimanui, nu ma dau, dezinhibata, in spectacol, nu sunt niciodata o provocare. 
Nu cunosc pe nimeni important, nu ma laud niciodata cu nimic. Astept cuminte sa ma vada, sa ma recunoasca... O victima. 
Ma foloseste si ma arunca iar la cos fara ca eu macar sa observ. O proasta. 
Nu-mi spune direct, ma lasa sa inteleg singura. E un gentleman. 





Nu ma vrea, dar nu ma lasa niciodata sa plec. Nu s-a intamplat niciodata nimic intre noi. Nu-mi datoreaza nimic, cu atat mai putin explicatii cand dispare din senin, sau cand reapare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se intoarce iar si iar la mine din comoditate. 
Il primesc de fiecare data inapoi, imi inghit furia si resentimentele, si ma fac ca nu observ ca ma dispretuieste pentru asta. Prostul. Fiecare dintre noi il dispretuieste pe  celalalt. In secret. 


Mintim amandoi si nu ne privim niciodata in ochi de teama ca celalalt sa nu inteleaga. 


Nu-l mai iubesc. 
Mi-e dor de el cand dispare iar, ma doare sa-l stiu distrandu-se, poate in bratele alteia, ma dezamageste de fiecare data cand se intoarce la mine cand ii merge prost, cand e deprimat, cand se simte singur. 
Dar nu-l mai iubesc de mult. 
Ma dezamagesc alegerile lui, de fiecare data gresite si superficiale. Ma doare lipsa lui de scrupule, lasitatea cu care ma minte si ma foloseste.
Ma doare sufletul cand ma respinge, dar nu-l mai iubesc de mult. Raman din orgoliu, din loialitate fata de mine insami. 


E ca un dans. 
El pretinde ca nu m-a iubit niciodata, ca el a fost tot timpul in control, puternic si indiferent... 
Ma seduce si ma abandoneaza iar, si iar, si iar...
Eu pretind ca nu ma dor respingerile lui, ca nu ma impresioneaza gesturile lui romantice, ca se intoarce la mine pentru ca m-a iubit odata, si i-am ranit orgoliul, si pentru ca nu poate recunoaste asta, nu ma poate ierta, si nu-mi da drumul. 
Se intoarce la mine sa ma chinuie, sa reia vechea poveste, sa-i ling eu ranile, sa ma vada ca sufar. 
Dar eu nu pot sa-i dau satisfactia asta. 
Si el nu poate recunoaste ca m-a iubit. 
E ca un dans al orgoliilor. Nimeni nu iubeste pe nimeni si nimeni nu e fericit. 
Poate m-am inselat. Poate sunt o proasta. O victima. Poate el e un psihopat, un monstru. Poate nu m-a iubit niciodata, doar s-a jucat, si s-a folosit de nevoia mea de a crede in ceva frumos. De ambitia mea de a clarifica lucrurile. De nevoia mea de closure. De uimirea mea ca exista oameni asa indiferenti, si reci , si plini de cruzime ca el. De curiozitatea mea si nevoia mea de a intelege cum a putut sa-mi faca asta. Cum poate sa fie asa si totusi sa para atat de sensibil, de atent, de normal. 


Poate ar fi trebuit sa spun eu prima adevarul. Poate ar fi trebuit sa am eu prima curajul de a spune ca doare. Poate lasitatea mea e mai mare ca a lui ca nu i-am confruntat niciodata minciunile. 
Poate chiar e ingrozitor de trist ca loialitatea mea se iroseste de atatia ani la picioarele lui. 
Poate lacrimile mele n-au fost chiar degeaba, poate ca e drept sa-mi fie rusine ca l-am iubit tocmai pe el - cel care ma merita cel mai putin, in timp ce i-am ignorat pe ceilalti. 


Poate e un moft sa cred ca as fi putut face mai bine, mai mult, toti anii astia. 
Poate mi-am irosit timpul degeaba facand tot ce am facut, si incercand mereu sa inchid cum trebuie lucrurile. 
Poate ca gresesc acum cand refuz sa cedez iar, cand pretind ca e alegerea lui si nu mai e absolut nimic ce as putea face eu. 
Poate ca lumea pentru mine ar fi fost mai frumoasa daca el nu ar fi existat. Poate as fi iubit pe altul, si ala nu s-ar fi jucat cu sentimentele si cu viata mea. 




Poate toate lucrurile care m-au convins sa-l iubesc, si toate lucrurile care m-au facut sa cred ca si el ma iubeste, 
n-au fost decat coincidente. 
Poate toate momentele noastre de intimitate emotionala au fost doar pentru ca eu il ascultam, si lui ii place sa vorbeasca despre el insusi. 
Poate nu zambea inconstient de fiecare data cand ma privea, ci pur si simplu s-a intamplat de cateva ori sa se gandeasca la ceva frumos si sa zambeasca. 
Poate Andreea m-a urat pentru ca nu i-a placut de mine, poate ca-mi povestea mereu despre el nu ca sa ma chinuie cu apropierea lor, ci ca sa se laude. 
Poate chiar n-au fost niciodata impreuna si a inteles ea gresit. 
Poate toate gesturile romantice si atentia au fost doar ca sa se culce cu mine, si pur si simplu a renuntat cand a vazut ca nu se poate asa usor. 
Poate venea la etajul meu pentru ca avea treaba acolo, si traversa in partea cealalata fara sa vorbeasca cu nimeni pentru ca persoana cautata nu era niciodata acolo. 
Poate a coborat din greseala la biroul meu, si nu pentru ca sperase sa fiu si eu la petrecerea ei de adio. 
Poate statea privind in gol langa xerox pentru ca uitase ce trebuia sa faca, nu pentru ca tragea cu urechea la ce vorbeam eu cu ceilalti. 
Poate se intoarce iar si iar la mine doar pentru ca il primesc. 
Poate ca mi-a povestit atatea despre viata lui, copilaria lui, prietenii, parintii, visele si fricile lui, pentru ca doar eu am fost dispusa sa-l ascult. 
Poate atingerile lui n-au insemnat niciodata ce am crezut eu ca inseamna - oamenii se ating tot timpul, din tot felul de motive, nu-i asa? Poate ca barbatul care-mi mangaia picioarele murdare de noroi dupa ce mersesem in picioarele goale prin padure pur si simplu n-a existat  decat in imaginatia mea. 




Stiu ca anul trecut am gresit eu. 
L-am primit inapoi prea usor, fara sa merite. 
I-am dat tot ce-a vrut, pe degeaba. 
L-am simtit distant si distras, si am inteles ca suferinta lui n-avea nicio legatura cu mine, si totusi am mers mai departe. 
Am ales sa pretind ca in momentele alea era al meu, si am mintit ca eram fericita. 
Desi muream cate putin de fiecare data cand ma simteam invizibila, utila, irelevanta. 




Planul meu trebuia sa fie perfect, fara nicio greseala. Ma cunosc, si stiu cat de departe merg ambitiile mele. 
Stiam ca mai devreme sau mai tarziu, o sa vad in ochii lui dragostea ce-o simte pentru alta, si atunci totul s-ar sfarsi, pentru totdeauna.
Dar el are mereu grija sa nu ma piarda de tot. Nu se indura, probabil, sa piarda singurul om caruia i-a pasat vreodata cu adevarat de el. 
Am crezut ca ma iubeste, cand de fapt el se iubeste doar pe el insusi. Se vede pe sine reflectat in ochii mei si asta e singurul lucru care ii place la mine.  






Ambitiile mele ma tin legata de el. 
Nevoia mea obsesiva de a sti adevarul. Nevoia mea de a sti ca nu m-am inselat, ca nu sunt o proasta. 
Nu sunt o victima - am ales sa merg pe drumul asta. Am ales sansa aia de 1 la un miliard ca el sa ma iubeasca inca in sinea lui. Sa ma ierte. Sa uite momentul ala cand i-am ranit orgoliul. Sa gaseasca in el curajul sa ma iubeasca cu adevarat - sa riste asta. Sa ma aleaga pe mine. 
De fiecare data cand am cedat, am crezut cu adevarat ca e cea mai buna solutie - pentru mine. Mie imi era dor de el, de vocea lui, de atingerile lui. Orice motive il aduceau iar la mine, nu mi-a pasat. 
Am facut tot ce am facut din respect pentru sentimentele mele. 
Mi-e ingrozitor de rusine ca l-am iubit. 
De fiecare data cand mi-a frant inima, am stat inchisa in casa cu lunile - nu ca sa-mi ling ranile, ci ca sa-mi ascund umilinta. 



Se spune ca ne intalnim Destinul pe drumul pe care mergem incercand sa-l evitam. 

Cred ca eu am pornit la drum convinsa ca ar fi ingrozitor sa iubesc. Ca asta distruge vieti si aduce numai suferinta. Ca mama ar fi fost poate fericita si ar fi avut o viata frumoasa daca nu l-ar fi iubit pe tata. Daca n-ar fi trebuit sa lupte pentru el, pentru viata lui, atatia ani. Daca n-ar fi fost prizoniera suferintei lui. Sau daca ar fi putut pur si simplu sa renunte, sa fie egoista, sa-l abandoneze, sa-si vada de viata ei. Si eu l-am pierdut, asa cum a pierdut si ea. Pentru ca asta era lectia pe care o cautam: nu merita sa lupti, renunta! nu merita sa iubesti! 

Sunt acum convinsa ca asta e tatal copilariei mele, cel pe care - convenabil - nu mi-l amintec deloc. Boala lui de plamani trebuia sa fie primul clue. Renuntarea. A ales-o probabil inconstient pe mama sperand ca ea sa lupte in locul lui. Sa-si asume ea responsabilitatea pentru viata pe care el nu mai vroia sa o traiasca. Sa-i dea ea curaj sa-si infranga fricile, motive sa vrea sa mai traiasca inca o zi, inca un an. 

Si eu duc lupta mai departe. Inca o zi, inca un an. Joc rolul ei, rolul lui, rolul meu inca n-a fost scris. Oglindesc mereu povestea celuilalt - cu lasitatea omului care nu are curajul sa-si asume propria lui poveste. Nu pot sa renunt - e ca si cum as renunta la tata. E ca si cum l-as lasa sa moara. 

Imi spun ca nu de el mi-e dor. Imi e dor de mine fericita. 


October 26, 2011

Of course God will forgive me, that's his business!

H.Heine


In mod ironic si absolut neintamplator, pentru mine, toate se reduc invariabil la asta: Dumnezeu fie ma uraste si ma chinuie, fie nu exista. Eu alta solutie nu vad.



Asta e mecanismul meu de a face fata vietii, de a-mi procesa sentimentele si emotiile - o lunga, infinita conversatie cu Dumnezeu. Era o vreme cand simteam ca imi raspunde, dar de la un moment dat incolo, am imbatranit, sau mi-a crescut prea mult IQ-ul, sau poate pur si simplu Dumnezeu s-a suparat si nu mai vrea sa vorbeasca cu mine.

Fac asta de atata timp, ca nici nu mi-am dat seama ca o fac. Parca m-am nascut facand asta. Am inteles intr-o noapte, cand barbatul pe care-l iubeam, un barbat eminamente rational si rece, mi-a aratat un om furios pe un Dumnezeu care l-a tradat, luandu-i ceva important. De atunci, el nu mai crede, si nu mai iubeste. Se simte mai in siguranta asa.
Oare si eu fac la fel?  


Tind sa cred ca oamenii care nu cred in nimic traiesc doar cu o jumatate de creier. Cei care doar-cred, traiesc doar cu cealalta. Omul intreg crede si cerceteaza, dar crede in continuare - lucrurile in care are nevoie sa creada.

Cred ca suntem toti si toate facuti din aceeasi materie, si ca ea vibreaza la unison, oriunde in univers s-ar afla. Si vibratia asta e "vocea" lui Dumenezeu. Asta daca tinem mortis sa ne legam de detalii despre cum "Cuvantul" a creat viata. Viata e vibratie.

Si de aici incolo, e simplu - aceleasi reguli, aceleasi principii, acelasi ritm. 

Nu ma pot hotara totusi daca Vointa poate cu adevarat schimba ceva sau in ce masura isi contine o samantza propriul ei viitor - in totalitate, in detaliu. Poate constiinta mea sa se ridice dincolo sau pe langa propriul ei proiect? 


O prietena, psihoterapeut, e furioasa pe mine ca refuz sa-mi "rezolv" problemele prin singura solutie posibila - psihoterapie. Furia ei camufleaza frica si neputinta in fata lucrurilor care "ti se intampla". Ca orice psihoterapeut, lupta pt a sustine iluzia puterii ei - asupra problemelor, fricilor, altor oameni. Se simte mai in siguranta asa.
Oare si eu fac la fel?

Nevoia mea de sens ascunde cumva teama de Intamplare? Am nevoie sa existe reguli si principii in Univers, pentru ca atunci exista o Logica, Echilibru. Tot ce mi se intampla are un sens, vine din ceva si duce undeva anume, si mai ales, are o legatura specifica cu mine.
Ma simt mai in siguranta asa?


Frica da sens vietii - suntem ce face frica din noi: atei, psihoterapeuti, magicieni...


Este viata mea propria mea creatie? Sau este ceva independent de mine, ceva ce ma creeaza pe mine pe masura ce se desfasoara. Sunt un om care se teme sa-si asume responsabilitatea propriei vieti, sau un om care se teme sa-si asume propria neputinta? 

Nu ma tem de nefericire. Nu ma tem de suferinta. Ma tem de non-sens. Sensul face si nefericirea, si suferinta, suportabile.
Nu ma tem de neputinta. Ma tem ca nu cumva sensul sa fie doar o biata constructie a mintii mele, un "mecasnism de reducere a tensiunii intrapsihice". Ma tem de mine, de orgoliul meu de creator, de puterea mea de a crea sens - sensuri false, justificative.
Am nevoie ca Sensul sa existe independent de mine si de vointa mea. Si imi place ca oamenii pe care ii iubesc si viata mea sunt propria mea reflectie. Asta ma face pe mine sa ma simt in siguranta. 
Oare ce fac deja pentru asta?


Imi pare rau ca l-am lasat pe recenzor sa ma treaca "ateu". Sper ca Dumnezeu stie cine sunt eu, chiar daca oamenii par mereu sa inteleaga gresit. Nu pot fi furioasa pe Dumnezeu si in acelasi timp sa nu cred in el.

Daca ar vorbi iar cu mine, poate l-as ierta. Dar mie mi s-ar ierta aroganta?
Nu de catre Dumnezeu, ci de catre oameni...

June 29, 2011

Do I love you because you're beautiful

or are you beautiful because I love you?
~Richard Rodgers and Oscar Hammerstein II, Cinderella

E una din zilele alea cand ma simt cea mai ghinionista fata din lume; cand ma indoiesc de tot si toate, dar cel mai mult de mine, pt ca eu sunt parca singura care 'nu face sens' in poveste. 

Ce ghinion sa-l iubesc tocmai pe el. De ce mi s-a intamplat mie tocmai asta? De ce? Ce-am facut sa merit o asa povara? Chiar sa nu existe un El pentru mine in toata lumea asta? Unu care chiar sa vrea sa fie cu mine, sa nu-mi reflecte inapoi la nesfarsit propriile mele indoieli. Unu care sa fie capabil de un gest atat de lipsit de egoim cum este ala de a iubi pe cineva - altul decat tine insuti.
Il vad ca se straduie; ii inteleg intentiile; dar nu va fi niciodata un baietel adevarat in felul asta; o sa ramana un Pinochio, gata sa minta frumos ca sa pastreze o imagine. Nu, nu ca sa nu ma supar eu - i se rupe lui de ce simt eu. Minte ca lucrurile sa para frumoase in continuare. Ce sunt ele, nu conteaza. 

Cum naiba am ajuns eu in mizeria asta de poveste? 
Reflecta asta propria mea incertitudine interioara? propria mea dificultate de accepta un comittment? Propria mea frica de intimitate si dependenta emotionala de altul? 
Da, m-am indoit de el in secunda doi. In secunda unu m-a lovit ca un fulger, am simtit ca se invarte pamantul cu mine. Timpul s-a oprit in loc. Pentru o clipa l-am iubit fara sa ma gandesc la nimic, fara sa ma tem, fara sa sper. Doar pentru o clipa.
Apoi imediat mi s-a strans stomacul, presimtind deja avalansa de probleme si complicatii pe care le cara cu el oriune merge. Uhuu! Am avut dreptate. Mama, ce tare sunt! 
Pentru cineva care fuge atata de obligatii, mi-am gasit o puscarie tare frumoasa: sa ma invart mereu in jurul cozii - il iubesc, nu-l iubesc, il iubesc, nu-l iubesc. 
Nu vreau sa-l iubesc. Doamne, de ce el? De ce e tocmai el perfect petru mine? 

Ce bine de el - el e in siguranta; el nu simte nimic in carcasa lui acoperita cu platose. Trece prin viata ca gasca prin apa, nu se uda niciodata. "traieste clipa". Face ce pare cool la momentul respectiv, isi regizeaza momente memorabile. Un adevarat colectionar de experiente. Nu, nimic nu conteaza dincolo de 'acum'. Nu, nimic n-a contat, n-a insemnat nimic. Las' ca e mai bine sa nu am incredere in el, zice. 
Normal ca e mai bine - pentru el. Zero responabilitate pentru orice zice, orice face. Ca doar mi-a zis....  

Cum de-l pot iubi? Cum de mi se pare atat de frumos si de perfect cand sunt cu el? Ce sunt eu daca sunt in stare sa-l iubesc pe el - o minciuna? 

Sa ma rog sa minta si de data asta? Poate se da mare, poate i se pare lui cool sa nu-i pese de nimeni si de nimic. Poate-i e frica sa nu-l ranesc si d'aia face ce face el cand ii e frica... Ce frumos ar fi. Wishful thinking. Cine pe cine minte pana la urma?

Cine e omul pe care-l iubesc eu de atatia ani? 

Ce putem noi construi impreuna fara ca eu sa am incredere in el, in sentimentele lui pentru mine, in loialitatea lui fata de mine... fata de noi. Cum sa-mi pun eu viata in mainile unui om care se joaca mereu cu ea? 

Sunt toate astea simple naivitati? E cumva o relatie intre doi oameni maturi altceva decat m-am obisnuit eu sa cred? Asta e viitorul: fiecare pentru el? Fiecare pe drumul lui, fiecare protejandu-si interesele. Sunt sentimentele o chestie demodata? Intr-o lume plina de atractii si "oferte speciale", sunt alegerile univoce o chestie perimata? Omul sofisticat nu mai iubeste?


Generalizez degeaba incapacitatea unui om de a ma iubi pe mine. Asta e tot ce e. Nici mai mult, nici mai putin. 


Da, toata rabdarea din lume - rabdarea mea - poate 'construi' o relatie. A mai facut-o o data, odata de mult. Rabdare, strans din dinti si ambitie cat cuprinde: reteta succesului. Reteta 'relatiei perfecte' in ochii tuturor, mai putini ai mei. 
Ce-am invatat eu atunci, la sfarsitul celor 9 ani de "relatie"? Ca nu se merita. Ca asa cum era la inceput, asa o sa tot fie. Ca vointa unuia nu tine loc de dragoste cat pentru doi. Ca daca n-o simti, probabil nu este; si daca trebuie sa lupti pentru ea, in final platesti mai mult decat face si gustul ala amar nu se duce prea usor.  

E oare posibil pentru mine o poveste 'adevarata'? Vad ca repet aceleasi teme - iar, si iar. Minciuni, ambitii, promisiuni desarte. Sunt eu un om atat de puternic sa fiu mereu atrasa de oameni atat de slabi? Mint eu oare cand iubesc, e propria mea lasitate reflectata inapoi catre mine de barbatul care nu ma poate iubi, si nu ma poate alege? Ma tem eu atat de mult de ceea ce sustin ca vreau, cat sa manaresc mereu calea catre situatii imposibile? 

Nu vreau sa repet greselile trecutului. Nu vreau sa-l 'salvez' iar pe el de propriile lui temeri si indoieli. Nu vreau sa fac eu iar toata munca, doar pentru ca eu vreau, si pot, si inteleg ca o 'relatie' inseamna de fapt multa munca. Nu vreau sa-mi petrec tot restul vietii intrebandu-ma ce simte el de fapt pentru mine. Daca nu cumva e langa mine pentru ca eu am facut ca lucrurile sa fie usoare si comode, si la indemana.

O prietena imi spune ca 'asa sunt barbatii': mereu manati de impuls, niciodata constienti de ceea ce simt, fara sa simta de fapt altceva decat dorinta de moment. Mereu rationalizand post-factum. Poate, cine stie. Asta sustine si el. Barbatul meu frumos si perfect, care nu e de fapt al meu, nici frumos, nici perfect. Si probabil nu va fi niciodata altfel decat in mintea mea. Mintea mea nebuna.

E totul prea greu, prea urat, prea meschin. O sa-l pot oare privi vreodata in ochi fara teama ca o sa ma pierd in intuneric? O sa ma poata oare vreodata privi in ochi simtind ca ma iubeste si ma vrea doar pe mine? Nu in ciuda fricilor si indoielilor lui, ci tocmai pentru ca ele exista. 

O sa-i pot vreodata spune cat il iubesc fara sa-mi fie rusine de asta? Fara sa simt ca asta ma anuleaza si ma umileste, ma reduce la o gramada de carne fara minte, manata de sentimente stupide, fara fond.

Nu vreau doar o relatie. Vreau dragoste.
Dragoste nemanjita de interese de moment, nepatata de suferinte, si minciuni, si indoieli. Din aia care dureaza toata viata. 

Se poate? 






Prove yourself 
brave, truthful and unselfish 
and someday 
you will be a real boy“.