E d'abia iulie, dar am senzatia ca a trecut o vesnicie. Anul asta ma prinde mereu pe picior gresit. Scap mereu bile din mana - nu sunt un jongler bun. Nu-mi place de mine asa imprastiata. Faci un lucru, si bun, asta sunt eu. Dar nu anul asta.
Ma simt de parca le-am scos pe toate si le-am intins pe masa, sa le vad in sfarsit, sa le stiu care sunt. Dar nu apuc. Nu ma mai apuc.
Si sunt extrem de nemultumita de mine - fac greseli, prea multe. Nimic nu mai e perfect si-mi vine sa urlu. (sa nu se trezeasca vreunu sa-mi reproseze iar ca's prea perfectiunista ca'i fut una peste bot de nu se vede! Mediocrii n-au ce cauta aici: mars! Si-asa sunteti prea multi si-mi respirati mie aerul. Degeaba.
Deci. Ce naiba se intampla cu mine?
Anu' trecut am facut un film. Ma rog, unii au crezut ca o sa fac filmu' lor (cu banii si munca mea, d'oh), si a iesit cu scantei. Vina mea ca n-am folosit italicele si boldurile cand am scris "vrei sa scrii ceva pentru mine?". Poate am zis atunci "impreuna" - intre timp m-am desteptat. In domeniul asta, cand e vb de scriitori - regizor - producator - actori, nu exista impreuna. Fiecare isi face propria opera, ceilalti il incurca. Sunt recunoscatoare pt aportu altora, dar zau ca viziunea tre sa fie unitara - a UNUIA - ca altfel se duce dracului totu. Si cand lucrezi cu mine, ala sunt EU. Nu pt ca sunt mai desteapta, ci pt eu am pus bolovanu in miscare. Urci sau te dai din drum.
L-am revazut de curand: e ok, dar are nevoie sa fie editat de cinevga care chiar stie (ie nu de mine; sorry Cati, pe tine nu te bag in oala). S-a ales prafu de el, oricum. Daca l-au inteles unii, aia's putini. Prea putini. Poate e prea complicat. Mult prea complicat. Si eu mi-am prins urechile cand am aranjat itele. Am incercat sa le arat altora cum vad eu lumea - cu toate dedesubturile scoase la iveala. Si s-au pierdut printre ele. Le-am dat de ales unde sa se uite, si s-au blocat. Le-am dat de ales ce sa vrea, si mi-au reprosat ca eu nu stiu. Shit. Prea multa libertate strica la cap. La unele capete. Ok, nu stiu de fapt cat de coerent e. Nu stiu daca... ba stiu. Pt ca sunt oameni carora nu le-am zis un cuvant inainte, si au inteles. Au simtit, ca asta era ideea.
Anyways... dupa asta m-am dus la fund. Ce sens are, nu sunt in stare, de ce aia, de nu aia, cat de proasta sunt de fapt, blah-blah. D'aia stau oamenii in patucurile lor caldute - ca sa nu-si chinuie neuronii cu intrebari din astea ecou.
Din senin, intr-o zi, am decis sa-mi iau casa - garsoniera, deh. Vreau caine, deci tre sa ma mut de aici. NU pentru ca prietenele mele gospodine provinciale si psihologi de buzunar cred ca TREBUIE aia si aia. Tare as vrea sa le strig cat de incuiate sunt. Doamne, urasc pe toata lumea azi. O frigida care crede ca io's obsedata pt ca pot vorbi despre sex fara sa ma fac rosie/verde la fata. Si implicit, probabil ca mi-e frica sa fac copii, din moment ce m-am indragostit de un timid. FUCK! Atata ipocrizie ma sufoca. Alte 2 care s-au maritat cu al doilea barbat care le-a zis buna inapoi (primu a fost Marea Dragoste Neimpartasita, un Neinteles fascinant si hiper orginal, of course [ie Looser], si acum imi dau mie lectii Despre Viata. Inelu' si hartia le-a marit si IQ-ul, si experienta de viata. In capu' lor sec. Doar bunu' simt, common sense-ul englezesc le-a scapat printre degete. Alea de la picioarele pe care si le-au bagat in el. Per ansamblu, sunt sigur deprimata pt ca LOR le e frica sa fie singure, pt ca n-am chef sa vorbesc despre problemele mele la comanda, si pt ca nu retin ca un automat toate detaliile [IRELEVANTE] ale unor discutii pedante [circulare] despre nimic.
Deci astea sunt prietenele mele. Trist, foarte trist.
Ei, ma alint. Mai sunt si altii. Altii ok. Cu care ma vad mai rar, care nu-si baga aiurea nasu', care nu ma suna doar cand au nevoie de mine (sau macar de urechile mele, banii mei, etc).
Ma infurie neputinta mea - de a-i trimite pe toti, bulk, la dracu. Sau macar pe fiecare in parte, cand o cere. Cine dracu m-a invatat sa ma simt vinovata sa fac pe desteapta?!?
Deci, revenind. Mi-am luat o garsoniera - nu stiu de ce pe aia. Nu stiu de ce atunci. la un moment dat renuntasem, ca nu gaseam ce vroiam. Asa a trebuit sa fie. Din mai multe motive.
Din altele, stupide, am cheltuit o avere sa o renovez. Asta a fost o tampenie incredibila din partea mea. Bagati la cap ce va zic: NU va mai cumparati case nearanjate; nu se merita efortul, timpul, banii pe care ii mai cheltui dupa aia. Nu mai zic ca e posibil si sa nu iasa bine si sa te sinucizi din cauza asta. Serios acuma: cel mai bine e sa cumperi ceva ce-ti place, e in forma, mai schimbi un robinet, un bec si o culoare de perete, si gata. Stii exact cat te costa, cum arata produsul final, si efortul tau va fi sa numeri banii si sa dai cu subsemnatu. Renovatu e un cosmar. Inca ma trec fiori pe sina spinarii. Si inca nu e gata :-((
Bani nu mai am asa multi. Nu cat mi-ar placea mie, oricum. Cainele ala al naibii costa o avere. Acasa asta nou e de fapt un balaur cu 12 capete care inghite bani. Tre sa ma intorc in campu' muncii, si nu sunt pregatita pt asta. Ce naiba a fost in capul meu, frate? Imi era asa bine. Cati pantofi, cate genti, cate farduri imi cumparam de banii aia. alea probleme, ce aveam io. Fir-ar!
ok, nu asta e problema - ci ca ma simt eu asa... confuza. Cand am plecat din Connex, stiam exact ce vreau sa fac. Aveam un vision. Un vis. L-am implinit. Nemaipomenit. Now, what? Siguru lucru pe care stiu ca-l vreau e catelu. Si pe el inapoi, sort of. Ca sa n-o iau de la capat ca nu mai am chef sa-mi prostituiez sentimetele. Si sa decid o data naibii ce culoare fac peretii aia, sa termin cu renovatu. Parca as vrea sa mai fac un film, mai mult de mila pt aia 40 de milioane pe care i-am dat nenorocitilor alora de la facultate - sa primesc ceva de ei.
Dar ce sa fac cu mine, cu viata mea. Incotro. Mi-e sila sa ma apuc de altceva. S-o iau iar de la capat. Dar nu prea vad optiuni. Mi-e sila de mine ca ma plictisesc de chestii sigure, ca-mi plac chestiile care se platesc prost si ca nu's in stare sa accept asta. Sunt al dracului de materialista. Am lucrat un an pe 75 lei ziua. Ziua inceputa la 2 noaptea, sau la 5, terminata 20-22 de ore later, pe 50 de grade sau -20. Si m-am simit nemaipomenit. Ca un peste in apa. Eu care ma tarasc din pat cel devreme la 10, saream plina de energie cand suna tel la 1:30. Asta vreau, pricepi. Pentru tot restu vietii, asta vreau. Dar nu-mi place iaurtul, si in ciuda siluetei mele, mananc mult, si-mi plac o gramada de bunatati. Si catelul, saracu, o sa vrea si el o jucarie, ceva. Niste pernite din alea cu stuff inside, o tocanita. Un vaccin. Cum sa-i sacrific lui binele pt fericirea mea stupida? Ce stiu eu? Nu-mi era naibii bine cu 1000+ euro pe luna, deh. Ce frumos ar fi putut fi in cladirile alea gri, daca inchideam si eu un pic ochii...
M-am gandit, am intors-o pe toate fetele. Sunt intr-un impas. Am incercat sa vorbesc cu oameni, mai mult ma enervez. Ar treb sa port o placuta de gat: "M-am gandit deja la asta." Imi rasuna in cap vorbele Irinei: Dar tu ai putea face orice. De parca asta ar putea fi o solutie.
Ma rog. Poate o sa-mi vina. De obicei asa e - le las asa, si-mi vine. Sunt doar obosita. Am alergat cam mult anii astia. Am asteptat cam mult. ... "sa se intample ceva minunat". LOL Ce prostie. Singurele lucruri care s-au "intamplat", le-am creat io, cu mainile mele. Ok, El s-a intamplat. A picat din cer - dar mi-a picat in cap, si am si acum ditai cucuiu. Si bine am facut ca n-am crezut, ca prea stralucea numa pe-o parte. Era rugina pe la incheieturi. Cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat e si cel mai trist. O neintelegere clar, dar nu a mea, ca io am inteles din prima. In momente din alea e al dracului de neconvenabil sa fii destept. Si poate si mai neconvenabil sa decizi sa-ti tii gura. Cand am decis oare asta? Unii inca ma stiu de frica. De ce-oi fi decis tocmai atunci? N-am gasit ceva mai bun de facut din dragoste? Din dragoste pt cine? Pe cine am iubit eu mai mult in povestea asta? Pe "mama", probabil - adica pe cealalta femeie. Aia singura, si batrana, si speriata de singuratate, si competitie. LOL. Flatant ca a crezut asta. Eu renuntasem deja, din prima. Sperand ca macar ea o sa ma iubeasca. Guess what? Nici n-a observat.
Am cam supracompensat, vad. Daca sunt asa desteapta, cum de nu ma prind? Cum de fac greseli stupide? Cum de vreau chestii imposibile? Ma simt nesigura, pacat de neiertat in lumea mea. Nesigura pe mine.
Ma indoiesc ca 'totu va fi bine', pt ca ma simt epuizata - si dc nu eu, atunci cine o sa faca totul sa fie bine, eh?
E atat de complicat sa fiu eu. As vrea sa fiu altcineva. Cineva care nu s-a gandit niciodata cine o sa fie maine. Cineva care e mereu la fel, care vede toate casele patrate si acoperisurile triungiulare. Era mult mai simplu cand nu stiam cine sunt.
As fi putut fi oricine.