am fost la mare, o zi si un pic.
o dorinta nerostita, indeplinita pe neasteptate.
m-am simtit ingrozitor de singura, atat de singura ca intr-un moment de disperare, mi-am facut si bagajul, hotarata sa infrunt 2 autobuze si un tren sa ajung ACUM! inapoi acasa.
apoi a rasarit soarele, norii s-au imprastiat, m-am mutat din camera aia portocalie si odioasa, pe plaja, si m-am linistit. mi-am cumparat niste foi si am inceput sa vorbesc cu mine. nu stiu de ce, dar propria mea voce ma linisteste - cand vorbesc suficient de lent ca sa ma ascult, si mana, lenta saraca, imi permite asta.
am luptat in secret cu un sentiment de rusine care ma prindea pe la colturi, cand ii vedeam pe ceilalti cum se uitau la mine. o femeie singura pare intotdeauna penibila, cumva, nu? de parca e defecta. daca mai si scrie de zor, parca prea cauta sa se dea interesanta. saraca. doar-doar, o baga-o si pe cineva in seama...
cand a fost sa pun cortul pe plaja, am gandit indelung unde sa-l pun. cat de aproape de celelalte, putine? aproape de cine? n-as vrea ca baietii aia sa creada ca mi-o caut cu lumanarea daca ma pun langa ei.
am ales instant sa-l pun la apus, ca sa nu bat la ochi. noua fauna de vama a ratacit pe drum vechile reguli de conduita. vamaiotu postmodern nu se simte libercugetator decat daca urla noaptea la 3 in capul muritorilor de rand care dorm in prostia lor. n-aveam chef de glume.
daca nu stau pe plaja parca n-am fost la mare. oricum comfortul unui dus in tara asta se imbina gretos cu lucrurile ieftine si de prost gust cu care sunt placate camerele 'de hotel', invariabil portocalii! (de ce? de ce? de ce?) Am devenit mai sensibila, mai mofturoasa. Uratul imi face rau fizic. O noapte in camera aia si m-am trezit cu greata. Am dormit ghemuita in sacul meu, cu teama de a ma apropia de cearsafurile alea mirosind a portocaliu ieftin.
Pe plaja, ritmul marii ma linisteste. Am dormit bustean, in ciuda idiotului care punea muzica in Stuff cu bassul la maxim si boxe de calculator. la 6, am deschis vag un ochi interior cand am auzit iar bolero-ul. excelent, mi-am zis, inca fac asta. n-am avut putere sa vad rasaritul, mi-am inchis la loc ochiul si m-am culcusit in cei doi saci de dormit pe care-i mixasem: e si mai frig cand esti singur. n-am dormit de mult asa bine.
dimineata, o vreme absolut superba m-a facut sa ma indoiesc de amintirile recente cu ploaie si frig. bine,... dincolo de spatiul gol pe plaja care o lumineaza, vama e deprimanta cand vezi toate gheretele si barurile alea parasite, distruse. mancare proasta, pt ca n-am indraznit sa mananc singura la un restaurant. poate sunt eu de moda veche, dar si in bucuresti se uita lumea la mine ca la circ daca ma asez singura la o masa. nu pot sa mananc in tensiune, sunt si eu om.
aveam bani in plus (aia pe care nu i-am mai dat camerei portocalii), asa ca mi-a luat rapid o carte si niste magneti de frigider. sunt un monstru de egoism, stiu: n-am luat nimic, nimanui. doar mie. ultimii ani au adunat in mine multa nemultumire si tristete: ma simt extrem de neapreciata, si folosita, si nevalidata. asa ca nu mai pot da, nimic, nimanui. nu mai am de unde.
stiu, tre sa invat sa cer; dar in ciuda a ce stiu despre injonctiuni, as prefera mai degraba oameni care ofera alora care doar iau. asa sunt eu, naiva. problema e ca nu stiu de unde sa-i iau. fac io ce fac si toate relatiile mele se denatureaza rapid. par prea sfanta, prea perfecta, prea critica, prea naiba-sa-ma-ia-ca-zau-nu-sunt. fiecare vede ce-i convine. sunt ca o oglinda in care se reflecta Frica. De ce, nu stiu. Poate mi-am decis eu, la un moment dat, sa-i tin pe toti la distanta. oare de ce? ptr ca erau superficiali si energofagi nerecunoscatori? ar fi o idee.
imi vine sa urlu. la mine, sa ma trezesc.
la cer, sa ma scuteasca o data!
e funny cum calitatile se transforma miraculos in defecte cand nu primesti ceea ce vrei.
e al naibii de usor sa-mi reprosezi ca sunt "prea" orice. n-as putea fi 'calduta' nici daca as vrea. e posibil sa dispretuesc asta pt ca nu pot fi. asta e singurul lucru care a ramas constant in viata mea, inca de cand eram in scoala primara: vreau sa fiu si eu ca ceilalti. sa blend in.si Vocea care intervine si zice: nu fii proasta!
as vrea eu!
cand eram printr-a 5-a, era o gasca al naibii de cool. visam sa fiu de-a lor. imi imaginam tot felul de chestii cool pe care le faceau, si cum aveam eu sa-i cuceresc cu eforturi supraomenesti prin care sa ma dau drept cool. printr-a 8-a, nu mai stiu cum, m-am trezit printre ei. am aflat ca ei ma credeau pe mine cool, ca le-a fost frica tot timpul ala sa vorbeasca cu mine sa nu le dau flit, si ca erau ingrozitor de boring. bine, faptul ca ma credeau pe mine speciala e de'ajuns sa-i descalifice, I know. si sunt realista, nu modesta.
ceea ce vreau eu e sa nu mai gandesc. deloc. ok, sa stiu cat rest am de primit la paine, ca sa nu ma mai uit tamp la femeia aia cand imi cauta aprobarea din priviri. da, asta ar fi grozav: sa ma pot concentra pe paine. capul meu de mate saracu :-))) d'aia n-am facut eu liceul de arta, sa nu se piarda geniul lu taicamiu. HA! ce oameni prosti (mama si profu de mate). ce oameni prosti. uita-te la mine: cat naiba face 5x8?
MOR de plictiseala. nici asta nu s-a schimbat. cand eram foarte mica si ma pocnea plistiseala, ma puneam in cap. si stateam asa ore intregi. ciudat, dar si acum gasesc pozitia xtrem de relaxanta. poate putin prea ... sexuala, perversa, dar whatever. proiectez :-))
ce frumos era la mare. ce caut io aici, in lumea asta gri in care nu-mi gasesc deloc locul?
nu vreau sa zic lma niciunei marii. nu vreau! sunt deja prea multe complezente. n-a mai ramas urma de 'verde', numa' plastic cat vezi cu ochii. nu vreau, frate. nu vreau sa ma "integrez". nici lu' mama nu-i zic. asa de puternica e credinta mea :-) dc as avea si nitica ambitie, ce frumoasa ar fi viata...
un nene, pe plaja, vine si-mi aduce o carte. "v-am vazut scriind mai devreme". zic 'da' cu inima stransa. sunt extrem de nesociabila. n-am chef niciodata sa dau explicatii, mai ales cand mi se aplica etichete pe frunte.
cartea n-a fost, cum ma temeam, ceva care sa ma aduca pe calea cea buna si sfanta. ci niste dialoguri, purtate de oameni necunoscuti mie, despre chestii care de altfel ma intereseaza. dumnezeu, viata, logica lor, bine si rau... d'astea. nimic, dar absolut nimic nou.
am citit, dezamagita, la intamplare, intrebandu-ma de ce trebuia sa ajunga la mine cartea aia. de ce atunci. cat de nedrept ca suferisem o zi intreaga singura, si azi aveam deja doua carti!
abia dupa ce omu si-a recuperat cartea si m-a amenintat "pe dupa-amiaza!", abia atunci am inteles: nu era nimic nou in carte, dar in mine, Vocea nu se auzise nicio secunda. niciun comentariu. nicio rautate. nici pic de dispret. doar dezamagire, ca asa e ea, pretentioasa. ii plac surprizele.
dar mesajul dintre randuri era "ai dreptate".
nu, nu era bucata despre genii; n-am de gand sa ma las complexata de unu ca Leonardo daVinci. nici faza despre Dumnezeu ca dublare energetica a orice. stim si noi cate ceva. Nici bucata despre Liberul Arbitru, ca necesitate in a invata singuri despre Bine si Rau ca optiuni interioare, nu obligatii exterioare. ok, oamenii aia nu ziceau chiar asa, dar eu nu retin cuvinte si nu pot cita. erau de acord cu mine, si asta e tot ce conteaza.
dar a fost un detaliu, aproape trecut cu vederea, cum ca Voltaire l-a criticat pe Dumnezeu ca e prea tolerant cu oamenii. Nu stiu mai nimic despre Voltaire-omu, nu stiu cum a sfarsit-o, dar sper ca si-a invatat lectia. Ceea ce mi-o doresc si mie de altfel, cu indoiala de rigoare.
Acum vreau sa stiu daca Dumnezeu s-a suparat pe el, sau dimpotriva, a fost intelegator...