“Did I Walk Or Did You Run? What’s The Way To Love Someone?”

Ma intreb daca ar trebui sa explicitez povestea aia scandinava… In ultimii ani, simbolurile au devenit pentru mine o a doua limba, o eliberare de limitarile limbajului obisnuit. Dar o discutie in contradictoriu cu cineva mi-a ridicat o noua problema. Cat de personale si interpretabile sunt simbolurile? Cat de maleabile sunt, cat de …personalizabile? (sper ca Jung nu se rasuceste acum in mormant. Calm! Calm! Ne punem intrebarea ca sa o lamurim. Atat. Orice intrebare e valida. Pana cand desconspiram motivele ei :-)

Ma rog, intre timp am inteles mai bine ‘lupta de eliberare’ dusa de persoana respectiva impotriva oricarei rigori sau restrictii. Dar nevoia de ‘liberatate’ e alt subiect. Povestea noastra depinde mult de simboluri si de receptarea lor – de cele mai multe ori inconstienta. Dar multimea de sensuri care-i corespunde unui simbol e… intotdeauna acceasi, in masura in care poti spune asta despre ceva infinit, intr-un univers in care toate se inrudesc cu toate.


Una din capcanele simbolismului este aceea ca ‘poti reprezenta ceva prin orice’. Sigur. Teoretic, poti. Practic, nu vrei sa faci asta decat daca te atrage ideea de am muri cu ‘secretul’ in brate; pentru ca, daca vrei ca altcineva sa-ti descifreze mesajul, trebuie sa faci doua lucruri: 1. sa te exprimi intr-un cod re-cunoscut 2. sa oferi legenda codului tau.

Simbolurile, in forma lor ‘arhetipala’ (aia pe care ar apara-o Jung si de dincolo de moarte) sunt un fel de cod implantat adanc in inconstientul nostru (colectiv, desigur). Noi toti stim, instinctiv, cum sa-l decodificam. Intelegem mesajul automat, fara effort constient. Ce-i drept, multi dintr noi facem asta automat, si nu constientizam nici procesul, nici mesajul receptat. Ne-am pierdut exercitiul.

Nu-i problema, e tratabila chestia – printr-o lectura unui dictionar de simboluri (ala in 3 volume e rezonabil). Daca aveti ‘muschi’, rabdare si o pasiune pentru povesti, mituri si legende (prin ‘pasiune’ inteleg si un bagaj zdravan de cunostinte, fara de care te uiti ca matza’n calendar) – poti incerca Jung. Chiar daca n-o sa pricepi mare lucru de la inceput, iti garantez niste vise fantastice si puternice. (nu stiu de voi, dar eu cand nu visez, ma simt ‘singura’).



O chestie interesanta si utila pt noi toti ar fi ce a inteles fiecare din povestea de mai jos. E ca la plansele Rorschach : ce vezi tu aici? Ceea ce ne intereseaza sunt bucatile de poveste incarcate emotional pentru fiecare – alea care te-au facut sa tresari, sa razi, sa plangi, sa misti nervos din picior, sa vrei sa pleci, sa bei apa, sa tusesti…. alea pe care ti le mai amintesti si dupa mult timp.

Secretul succesului este, din nou, sinceritatea. Daca te minti singur, iti furi singur caciula. Incep eu, ca-s mai curajoasa

Primul lucru care m-a surprins si care, in plus, a trezit in mine un cald sentiment de recunoastere si validare, a fost frica.

Dupa toate filmele americane si povestile nemuritoare pe care le-am incorporat, pt mine ‘dragostea’ vine cu “fluturi in stomac”, “ameteala”, “fior pe sina spinarii” – in niciun caz n-as fi recunoscut-o in spatele unei frici atat de mari incat sa vrei sa fugi. Well, mea culpa ar fi ca exact asa am facut in viata reala – n-am recunoscut-o.

S-a intamplat acum trei ani sa ma indragostesc de cineva, cineva care ma facea ad-literam sa fug. De fapt, in noaptea dinaintea primului nostru ‘date’, n-am putut deloc sa dorm, sau sa stau locului. Mintea mea de psiholog ‘normal’ a recunscut atacul de panica in acea terifianta iminenta a mortii. Inexplicabila, covarsitoare, paralizanta. Intr-o incercare (disperata?) de a ma salva de sursa de stres, mi-am spus ca nu putea fi dragoste ceea ce simteam si am luat o decizie (jnconstienta) de a-l respinge pe El. El era de vina, nu?

Va mai amintiti articolul meu “catch me when I fall?”. P’asta am invata-o de la papa Jung: sa 'vad' chestii cu sens luand ad-literam expresii verbale si/sau in originea lor. Englezii au niste expresii interesante. Ei ii zic “falling in love” [a cadea in dragoste; a te in-dragosti]. Stim toti ca e nashpa cand cazi. Dap: poti sa si mori! (simptom definitoriu al ataclui de panica ;-)

Sentimentul lipsei de control (asupra corpului tau, asupra vietii tale) e nashpa. E terifiant. Banuiesc ca ai timp sa-l constientizezi cand cazi de sus, de undeva. Cateva secunde bune de “omg! omg! Ma prabusesc!”. Pe urma, asa cum stim foarte bine, cand cazi te lovesti, faci buba. Curge/nu-curge sange, oricum o parte din tine e anihilata pt o vreme. Distrusa. Tre sa stai la pat :-)

D’aia ziceam eu atunci, intr-un dialog imaginar cu El (imaginar, ca nu cred ca a avut rabdare sa citeasca, si nici nu cred ca a inteles; ca e un barbat ‘normal’)- ii ziceam “prinde-ma cand ma prabusesc. Eu imi asum riscul asta (ma indragostesc de tine), imi infrang frica (groaza!), dar da si tu o mana de ajutor! De exemplu, asigura-ma ca n-o sa ma omoare... ca o sa fie okay.”

O alta chestie care cred ca rezoneaza bine in orice suflet de femeie ‘educata’ (in cultura Playboy/Cosmopolitan) este, inversand povestea, momentul in care el se ingrozeste de ea cand o vede.

Stiu, stiu - in povestea asta scandinava, el a scos din apa un schelet. La naiba, oricine s-ar fi speriat! Stiu. Nu sunt eu chiar asa urata. Nu? :-) (zambet nervos, cautand validare). Dar hai sa o citesc simbolic (asa cum ar trebui citita si biblia ;-). ‘Scosul ei din apa’ e cod pentru o proiectie inconstienta, pentru constientizarea unui continut inconstient. (apa=inconstient; scos din apa = constientizare; realizare). Deci, simbolic, asta e momentul in care el recunoaste in ea (proiectia) ceva de care ii e lui frica (intimitatea? Nevoia de intimitate? Frica de intimitate? Who knows? Fiecare stie pentru el ;-)

De ce mi s-a facut mie frica in noaptea aia? Naiba stie! Ma gandesc la asta de trei ani, si inca nu stiu (si stiu ca nu stiu pt ca nevoia de sens a ramas puternica; cand clarifici, iti gasesti linistea – the truth will set you free ;-). Am mai multe variante – poate toate sunt ‘adevarate’. Suntem fiinte complexe – raspunsul nu e niciodata simplu.

"Era prea frumos ca sa fie adevarat. Era o smecherie la mijloc! Mi se parea incredibil ca sentimentele noastre erau reciproce. Cum era posibil? Chiar ma iubea? No way! Aaah. Dar stai putin! Era doar inceputul. Ar fi urmat apropierea si intimitatea… M-ar fi cunoscut mai bine si ar fi descoperit ca nu eram asa grozava (si deci, nu meritam sa ma iubeasca) si... m-ar fi sufocat!" (simptom cunoscut al atacului de panica). Mie imi era frica de intimitate. Mie! Eu ma sufocam. Eu am fugit. De fiecare data.

E atat de simplu cu cei de care, de fapt, nu-ti pasa, nu? Dar cand gasesti persoana "potrivita", totul devine al naibii de greu. Pe el… pe el nu pot sa-l refuz (nici macar acum). Nu pot sa-l ranesc si, de cate ori ma raneaste el, sunt incapabila sa ma apar. Cred, chiar cred asta, ca l-as lasa sa ma omoare - fara nici o impotrivire. E ca si cum instinctele mele de conservare sunt anulate total. Acel ‘fa ce vrei cu mine’ din romanele de dragoste ieftine? O fi ceva adevarat si acolo, ca prea au succes, huh? Naiba stie!

Cum sa nu-ti fie frica de asa ceva? Cum sa nu fugi? Well… si pescarul nostru a fugit. (subtil, huh – ca personajul e ‘pescar’ – cel care ‘scoate chestii din apa’; adica cel care activeaza contnuturi inconstiente; cel care incearca sa se cunoasca mai bine). Mi-a placut ca, in fuga lui, a tarat-o si pe ea dupa el. Avem si un proverb pe tema asta: frica te urmareste oriunde, oricat de tare ai fugi. Logic, pt ca e 'in tine'.


Si eu am incercat de atatea ori sa fug de el, sa-l anulez prin distanta, tacere, respingere. Dar ramasa singura cu mine insami, el era mereu acolo. Am ras cand mi-a spus ca-i e frica de ‘implicatii’. (in primul rand pt ca i-a luat cam mult sa se prinda). Si pe urma... Hei, pariez ca mie mi-e muuuult mai frica decat ti-e tie! Care dintre noi fuge mai tare? Care dintre noi fuge primul? Oops: ma tem ca eu.

In caz ca n-ai observat ;-) bataile inimii lui au transformat-o pe ea din ceva terifiant si ingrozitor in ceva uman, frumos, tangibil. Face your fear, eh?

E ca’n cosmarurile alea repetitive in care esti absolut ingrozit de ‘ceva’ – fara forma, fara sens – pt ca, dupa mai multe ‘confruntari’, cand in sfarsit iti iei inima’n dinti si, in loc sa fugi, iti privesti frica ‘in ochi’, descoperi cu surprindere ca nu e nimic ingrozitor acolo. Asta e momentul in care interegrezi un continut inconstient – o parte din tine, necunoscuta pana atunci (monstrul indescifrabil) este activata, este integrata in tine. De obicei, visul asta coincide (si noi stim ca nu exista coincidente, nu?) cu ceva din viata ‘reala’ – un succes, o realizare, o transformare personala.

De ce transformarea ei a avut loc in timp ce el dormea, e (inca) un mister pt mine. Ce-i drept, e drept: omul isi infransese groaza; isi castigase linistea. Poate pt ca transformarile se intampla pe nesimtite – te trezesti doar intr-o dimineata un ‘alt om’. Ea, la urma urmei, era o parte din el, necunoscuta lui pana atunci. Nici macar ‘lipsa ei' nu-i era cunoscuta. In dimineata in care a plecat la ‘pescuit’, din cate stia e, viata lui era "completa". Dar in inconstient, ‘dormea’ nevoia de "mai mult".



Oh. faza aia cu 70% apa? e un fapt stiintific, nu? Simbolic vorbind, suntem 70% EMOTIE. Dar ne prefacem destul de bine, nu? (ca suntem fiinte rationale, ca avem motive 'serioase', blah-blah-blah) .

titlul - "Vision Of You", Belinda Carlisle; o lectura educativa (artistii sunt mai pe faza cu chestiile astea)


Disclaimer: sunt si eu om! Ar fi o prostie imensa sa dai vina pe celalalt pt frica ta. Ca celalalt te-ar putea ajuta, asta e clar. Dar ce ne facem cand si el traieste 'aceeasi poveste'?

70% APA (Spune-mi de cine ti-e frica, ca sa-ti spun pe cine iubesti)

“Ceea ce facuse ea il suparase foarte tare pe tatal ei. Ce anume era, nimeni nu-si mai aduce aminte. Dar tatal ei fusese atat de furios incat o tarase pana pe stanci, si de acolo ii facuse vant in apele involburate ale marii.

Mult timp a trecut dupa aceea – nimeni nu mai stie cat – si ea a asteptat tacuta in adancuri. Vietatile marii s-au hranit din carnea ei, astfel incat cu timpul, din corpul ei nu mai ramasese decat scheletul – si acela ingalbenit de vreme si acoperit de corali si alge.

Intre timp, povestea ei devenise legenda, iar locul in care fusese aruncata de catre tatal ei capatase renumele de a fi bantuit. Oamenii se temeau de Doamna din Adancuri, si apele involburate spargandu-se de stanci ii umpleau de spaima si-I faceau sa ocoleasca cu grija zona.

Si alt timp a trecut, mult, nimeni nu mai stie cat, pana-ntr-o zi cand un pescar nou se abatu prin apele acelea involburate. Poate nu auzise legenda, poate era mai curajos decat altii – nu se mai stie. Apele pustii, ocolite de toate navele de la mare distanta, I s-au parut pascarului numai bune pentru o prada bogata, si plin de entuziasm si-a aruncat navodul. Se gandea probabil ca, chiar daca nu ar fi prins nimic, nu avea totusi nimic de pierdut.

Cand navodul aruncat in adancuri a inceput sa atarne greu, pescarul s-a bucurat teribil: “am prins probabil un peste mare! O captura importanta” si-a zis, si plin de energie si de entuziasm a inceput sa traga navodul afara din apa.

Ea se trezi brusc, smulsa din patul moale de alge. Incerca sa se impotriveasca, dar cu cat se zbatea mai tare, cu atat oasele i se impleteau si mai tare in sforile navodului lui – pana cand, dandu-si seama ca nu se poate opune, sa lasa trasa spre suprafata.

Nu se stie de ce, pescarul se intoarsese cu spatele catre navodul care iesea din apa, astfel incat o vazu d’abia cand intreg scheletul atarna deasupra valurilor. O privire scurta a fost indeajuns ca sa-l umple de groaza. Ea era, cu siguranta, cel mai infricosator lucru pe care-l vazuse vreodata.
Doar o secunda a stat asa, incremenit, paralizat de frica, apoi, cu o zmucitura, el incerca sa o zvarle inapoi in valuri. Dar ea era atat de bine prinsa in navod, ca efortul lui fu zadarnic. O porni atunci catre tarm, vaslind din ce in ce mai tare, din ce in ce mai repede, incercand din toate puterile lui sa scape de grozavia pe care o scosese din adancuri. Dar ea, prinsa in navodul lui, il urma indeaproape, fara sa se poate impotrivi.

Ajuns la tarm, pescarul isi abandona barca, si o rupse la fuga. Frica ii dadea puteri supra-omenesti, si cu toate astea ea era mereu cu doar cativa pasi in urma lui. Epuizat, ajunse acasa si tranti usa dupa el, ferecand-o cu toate lacatele, in sfarsit sigur ca a scapat si ca e in siguranta. Dar cand aprinse lampa, o decoperi cu groaza acolo, tacuta, ghemuita intr-un colt, ferindu-si fata, ca sa nu-l sperie si mai tare.

Nu se stie daca lumina lumanarii o facu sa arate mai putin infricosatoare, sau daca el, obosit de atata alergat, nu mai avea puterea sa se impotriveasca. Fapt este ca de data asta, in loc sa-si intoarca privirea ingrozit, el indrazni sa o priveasca. Si cu cat o privea mai mult, frica i se risipea. Astfel incat, dupa un timp, el se linisti, si privind-o, isi dadu in sfarsit seama ca biata creatura era prinsa inca in sforile navodului lui, si ca fara sa stie, el insusi o tarase cu el pana acasa.

Nemaifiindu-i frica, el se apropie de ea si cu mare grija, o ajuta sa-si elibereze oasele din sforile navodului, apoi se intoarse la locul lui si continua sa o priveasca cu curiozitate. Stinghera, simtindu-se expusa sub privirile lui, ea se cuibari mai bine in coltul ei, fara sa-si ridice fata. Intr-un tarziu, rapus de oboseala, el adormi.

Eliberata de privirile lui necrutatoare, reusi si ea sa se linisteasca. Bataile inimii lui rasunau in intuneric, si ritmul ii coplesi mintea. Si cu cat le asculta, cu atat se simtea mai atrasa, irezistibil catre el, pana cand se trezi langa el, magaiindu-i parul, inspirand cu nesat caldura degajata de corpul lui. Ca vrajita, isi trecu degetele descarnate peste corpul lui, avida sa–i simta pielea, sa-i simta caldura.

Cand isi lipi mana de pieptul lui, inima lui salta brusc. Isi trase mana, speriata – dar observa cu surprindere ca inima lui ii statea acum in palma, batand in continuare ritmul acela obsedant, care-i cuprinse corpul, si-l facu sa vibreze. Din inima lui se scurse lin un fior, care se raspandi de-a lungul oaselor ei, in ritmul batailor inimii, si carnea incepu sa creasca pe ele, si organe, si piele, si toate cele – pana cand, intr-un tarziu, spre dimineata, ea se trezi brusc din vraja si se descoperi iar femeie.

Il privi, si propria ei inima incepu sa bata, din ce in ce mai tare; din ce in ce mai puternic. Atunci ii puse lui cu grija inima la loc in piept, se intinse langa el in pat si-si lipi corpul de a-l lui. Caldura corpului lui o invalui, si viata prinse iar sa vibreze.

Au dormit asa, imbratisati, pana dimineata. Nimeni nu stie ce s-a intamplat dupa aceea. Unii spun ca pescarul si-a continuat munca, apele involburate unde o gasise pe ea fiindu-i loc prielnic de pescuit. Altii zic ca s-au intors in mare, unde vietatile care-i tinusera ei companie atata amar de timp i-au hranit si i-au protejat. Ceea ce se stie sigur este ca, din noaptea aceea, nu s-au mai despartit niciodata, caci pe buna dreptate se castigasera unul pe altul pentru eternitate."

Legenda scandinava, repovestita de mine dupa Clarissa Pinkola Estes, Ph.D. - "Women Who Run With The Wolves".

P.S. apa = emotii / inconstient