pic by elena getzieh
Sunt oarecum racita si am senzatia aia vaga ca nu’s cu adevarat nici treaza, dar parca nici nu dorm. Mi se invalmasesc toate in cap; imi vine sa rad, imi vine sa plang – dar sunt okay. Stiu ca sunt okay pentru ca n-am nimic – n-am absolut nimic. Sunt plictisita – dar asta nu e niciodata o tragedie – nu poate fi, pentru ca oricine altcineva in locul meu s-ar simti excelent. Doar eu – eu vreau mereu mai mult, mai repede – si ‘filmul’ nu e niciodata suficient de bun ca sa ma “prinda” pana la sfarsit. Aproape niciodata.
Stiu foarte bine logica lucrurilor – stiu ordinea lor, si cu toate astea ma ucid perioadele astea luungi de “nimic” – nimic asezonat cu toate chestiile plictisitoare, repetitive, rutiniere, cotidiene pe care noi toti le numim “viata”. Voi toti! Eu nu! Sa fie clar!
Daca asta e viata, imi bag picioarele! Ma rog – adica prostestez, public, cu toata convingerea si energia de care sunt in stare (si sunt in stare: o-ho! Am o gramada de energie; acu’ sunt oarecum racita, dar imi trece… aoleu! Cred ca am somatizat plictiseala asta! M-am imbolnavit ca sa am ceva de facut! Clar! Acum inteleg si deja mi-e mai bine. Okay… unde eram? Stai sa vad daca am febra …
Am. Deci:
Acu’ o saptamana-si am facut o chestie… mare! Am pus bazele unui scenariu – de altfel bestial! Mai trebuie lucrat la detalii, facute dialoguri, dar in principiu – e gata. Stiu care-cine-ce.
Normal, l-am lasat pe ultima clipa – adica trebuia dat la scoala pe la 12, vineri – m-am trezit la 6 dim si m-am apucat de scris. La 13 era gata. Nu-mi venea sa cred.
Eram in al 9-lea cer. Parca pluteam.
Nu ma intelege gresit, nu e nici o magie la mijloc – de cateva luni ma gandeam la asta. Facusem deja profilele psihologice ale personajelor, le alesesem cate un nume, o poveste de viata, un trecut. Stiam care e ideea. Si aveam cateva scene cheie foarte clar in cap – trebuia doar sa le gasesc locul in logica povestii. Ma rog – si trebuia sa gasesc povestea - legaturile.
Si in dimineata aia totul a curs pe hartie ca o poezie invatata pe din’afara. “Stiam” totul. Si toate bucatile se potriveau unele cu altele ca prin minune.
Si dupa ce l-am lasat la scoala … era o zi superba, soare, cald - si am pornit-o asa usor spre cismigiu; eram in al 9-lea cer… si nu era absolut nimeni cu care as fi putut sa impartasesc chestia asta. Absolut nimeni.
Am cautat disperata – mi-am rascolit mintea, am luat la rand toate intrarile din agenda telefonului.
Prietena cu care vorbesc mai des era la servici – nu mi-a raspuns; nu m-a sunat inapoi. Are si ea o gramada de probleme. E psihoterapeut si stiu ca daca o sun sunt sanse infime sa-mi poate raspunde. Nu stiu niciodata cand incep si cand se termina sedintele ei.
Mai e un … barbat cu care … vorbesc, din cand in cand. Nu stiu daca suntem prieteni – sau ‘ce’ suntem. E unul dintre oamenii singuri care a gasit in mine un confident, un ascultator fidel. Si ma suna cand are chef de vorba. Nu prea vorbim despre mine. Ca toti ceilalti, nu vrea sa stie ca si eu am probleme. Prefera sa ramana cu o imagine oarecum idealizata despre mine, sa pastreze distanta si detasarea – si e ok. Inteleg. E un schimb. Ne oferim unul altuia impresia de intimitate emotionala, si asta e. Doi oameni singuri.
Stiu ca atunci cand o sa apara o femeie reala in viata lui, n-o sa ma mai caute – si uneori ma intreb daca eu i-as mai raspunde daca ar fi un barbat real in viata mea. Nu stiu. Uneori mi-e sila de joaca asta de-a intimitatea. Apoi trece timpul si fug inapoi in ea ca intr-un refugiu. Mi-e dor de emotii reale… m-am cam saturat de jumatati de masura.
In ziua aia eram atat de fericita – si pur si simplu simteam nevoia sa impartasesc asta cu cineva. Cu oricine. L-am sunat. Nu mi-a raspuns. Nu m-a sunat inapoi. Nu m-a surprins. Entuziasmul meu real din ziua aia ar fi sunat straniu in povestea noastra. Era vorba de mine, numai de mine… n-avea absolut nici o legatura cu el.
Nu m-am simtit niciodata mai singura ca in ziua aia …si se zice ca atunci cand esti fericit e usor sa gasesti ‘prieteni’!?!
eh… Am sunat un prieten mai vechi, unu care nu vrea nimic de la mine, care mi-a raspuns – si apoi m-a sunat inapoi sa mai vorbim, si a fost sincer bucuros sa ma auda razand. Si am stat pe o banca in Cismigiu si mi-am amintit ce norocoasa sunt sa pot face asta oricand am chef…
Si apoi, joia trecuta, am facut un film. Primul meu film.
A aparut din nimic – nici nu mai stiu cum gramada aia de imagini si povesti a inceput sa se inchege, si sa capete sens. Mai stiu momentele de haos si de panica, in care ma invarteam haotic prin casa frecandu-mi fruntea nervos, uitandu-ma in gol. Apoi ma asezam iar la masa si … timpul se scurgea…
Si chiar in clipa cand l-am terminat, si ma ridicasem in picioare sa-l vad de la distanta, cu un amestec de mandrie si uimire - partenerul meu de discutii in miez de noapte m-a sunat pe neasteptate. Si pentru o clipa, doar pentru o clipa, am crezut ca o sa pot impartasi ceva - cuiva din bucuria mea…
Si am vorbit … iar... despre el, despre viata lui, in timp ce micul meu succes astepta tacut sa-i vina randul. Si l-am privit din cand in cand, vinovata – la inceput facandu-i semn sa aiba rabdare, apoi i-am evitat privirea plina de repros pentru ca stiam ca iar nu e loc de el; de mine.
Si l-am dus la scoala, l-am privit inghetata impreuna cu ceilalti, abia controlandu-mi tremuratul in linistea salii – si cand s-a terminat am fugit sa-mi iau cd-ul. Mi-a fost frica sa-i privesc. Sa vad ce cred. Stiu, ca prin vis, ca au aplaudat. Stiu ca s-au identificat cu unul dintre personaje si au reactionat cand el a suferit. Si stiu ca profu mi-a cerut filmul.
Si apoi am plecat. Confuza. Neclara. Asta e tot. Gata. O luam de la capat. Peste doua saptamani o sa vorbim despre el…
Sambata seara, la petrecere, am aruncat asa, intr-o doara, o vorba despre el, prietenilor. M-au privit pentru o clipa ca pe o extraterestra. Apoi si-au vazut de ale lor.
O prietena mi-a cerut fimul sa-l vada – dar tot aman. Nu stiu de ce. Poate pt ca ma tem ca n-o sa “inteleaga” - ca o sa se uite ca la un obiect strain, ca n-o sa ma intalneasca 'pe mine' nicaieri.
Si iar am avut senzatia aia apasatoare, terifianta – ca sunt absolut singura. Ca dac’as disparea peste noapte - nu mi-ar simti nimeni lipsa, nu mi-ar duce nimeni dorul. Mama, poate, s-ar simti abandonata; si furioasa ca nu i-am dat nici o explicatie. Sigur – prietenii ar fi surprinsi, uimiti, contrariati – pentru o vreme. Dar nimeni nu ar fi profund afectat de lipsa mea.
Viata nimanui nu ar fi mai goala decat este acum – in clipa asta. Totul ar fi exact la fel – cu sau fara mine. Micile roluri pe care le joc eu in viata fiecaruia ar fi preluate de altcineva, sau s-ar topi pe nesimtite.
Fetele graviteaza invariabil catre barbatii din viata lor. Sunt singura. Prietenele mele s-au maritat sau ‘au pe cineva’. Nu mai e nimeni cu mine – in afara jocului. Ma simt irelevanta si inlocuibila – si nu e un sentiment grozav.
Ok, stiu ca am febra si asta ‘ajuta’. Dar e un fapt absolut indiscutabil ca in clipa asta nu se gandeste nimeni la mine, nu vrea nimeni sa ma vada, nu e nimeni care arde de nerabdare sa-mi spuna ce i s-a intamplat. Nu e nimeni cu adevarat ingrijorat ca sunt oarecum racita. Nu se intreaba nimeni ce fac la ora asta.
Si nu e nimeni la care sa ma gandesc eu, nu e nimeni cu care sa ma vad, sau sa-i povestesc ce mi s-a intamplat. Nu e nimeni cu care sa-mi impartaseasc bucuriile si tristetile, nu e nimeni cu care sa-mi impart viata. Nu e nimeni care sa ma faca sa visez sau sa sper. Nu e nimeni care sa ma faca sa plang.
Vezi? Ti-am spus ca sunt ok. N-am nimic. N-am absolut nimic.
P.S. ok. universul are simtul umorului. recunosc! m-au sunat 2 prietene. sa vada ce fac. la naiba! si io care ma simteam atat de singura...
