Eu te-am facut, eu te omor!

pic de monicazozo

Ma agat de ‘el’ din incapatanare; din orgoliu; dintr-un instinct de conservare dezorientat. Imi protejez investitia, si reduc riscurile pe viitor in acelasi timp. E aproape perfect. Daca’as fi in stare sa ma multumesc cu asta…



Mi-a fost atat de greu sa-l asimilez in intimitatea gandurilor si sentimentelor mele, sa inregistrez toate lucrurile care-l definesc sub senzatia de ‘familiar’, ‘cunoscut’, ‘friendly’, ‘frumos’, ‘bine’, ‘el’.


La inceput de tot a fost doar senzatia vaga, generala, difuza, care anula tot restul lumii, creand un fel de vid in jurul lui. Eu insami dispaream instantaneu – ramaneam un martor mut, incremenit. Senzatia aia de beatitudine, de inimaginabil de frumos, de sublim, ma cuprindea numai ‘dupa’ – cand ma indepartam, cand ‘el’ era departe – ca si cum distanta ii micsora intensitatea si le permitea simturilor mele sa-l inregistreze, sa-l sintetizeze, sa-l numeasca.


Uneori ma trezeam privindu-l buimaca, de parca doar ce m-as fi materializat brusc, la dorinta lui. Si-l priveam neputiincioasa sa-i alin furia sau dezamagirea – pentru ca eram cu adevarat incapabila sa ma regasesc.


La inceput corpul lui imi era strain. Recunosteam cu bucurie crampeie ale vechilor iubiri, si priveam cu suspiciune restul. Apropierea lui imi era incomoda – pt ca imi cerea raspunsuri pe care nu le aveam, la intrebari pe care inca nu le pusesem.

Mi-a luat luni intregi sa imblanzesc fiecare gand, fiecare senzatie, sa incorporez in mine imaginea lui. Luni intregi pana cand i-am descoperit si am invatat sa-i iubesc si mainile (atat de similare cu ale mele), si umerii rotunzi si moi, si urechile, si ochii cu gene intoarse, si picioarele, si burta, si fundul, pana cand am ajuns sa le recunosc pe toate ca fiind parte din ‘el’.

L-am invatat pe de rost si mi l-am apropiat zi-de-zi, bucata cu bucata, pana in ziua cand am putut sa-l privesc drept, fara frica, stiind ca l-as fi recunoscut oricum, orice’as fi vazut.


Ma agat de ideea de el: din incapatanare, din orgoliu, din economie. Atata munca: degeaba. Un efort inutil, ridicol. Din spatele ratiunilor care m-au tinut departe de el, senzatia aia difuza, de spledoare, de la inceput – a amutit. E covarsitoare senzatia de sila – o greata imensa, absurda, care ma invaluie, care-mi rasuna in urechi mieros, insinuant, cu vocea lui; imi strange stomacul; ma apleaca: umila, invinsa, redundanta.

Mi-e sila sa o iau de la capat. Mi-e sila sa raman aici. Mi-e sila de faptul ca ‘el’ e singura constanta din viata mea, singurul lucru pentru care lupt sa ramana acelasi – tot restul, le schimb iar, si iar.



Non-existenta lui mi-e comfortabila, calduta, imi intretine anxietatile, depresiile, revoltele, imi alina plictiselile si insomniile. Adevaratele lui saruturi nepricepute, stangace, golite de intimitate, de pasiune, de implicare, de 'el', inca ma haituiesc. Amintirea lor ma asigura ca, daca i-as permite sa existe cu adevarat, l-as ucide. In cel mai bun caz, l-as topi in amorteala dupa-amiezilor de duminica, in graba cafelelor de dimineata, in normalitatea sexului cotidian.


Ma agat de ideea de el ca sa-l tin la distanta pe un altul: tactil, bagacios, impertinent. Altul care cere mai mult, care (daca l-as lasa) mi-ar umple si viata, nu doar gandurile, care imi pretinde sa-l privesc in ochi si sa-l las sa se uite in adancul sufletului meu.


N-a murit in mine speranta. Doar a preluat chipul lui - pentru o vreme; chipul care o sa-mi re-devina, incet-incet, indiferent.