Drumul catre Iad e pavat cu coincidente.

Pentru a nu stiu cata oara imi spune ca nu m-a iubit. Niciodata. 

Nu-mi spune direct, insinueaza... e un delicat. 
Am inteles eu gresit. 

Si eu, si ceilalti. 
Aia care mi-au zis sa nu cumva sa ma indragostesc de el, ca e un neserios, un fustangiu... 
Si eu, si cealalta femeie careia i-a frant inima, lasand-o sa creada ca ma iubea pe mine. Lasand-o sa ma urasca, sa-mi faca un viata un calvar cu povestile ei pline de cruzime. 
Si eu, si ceilalti care m-au judecat pe nedrept ca i-am furat barbatul, dupa ce ma prefacusem prietena ei. 
Nu-i pasa lui ce crede lumea...

Pentru a nu stiu cata oara aduce iar vorba de noaptea aceia. 
Noaptea in care nu l-am ranit, noaptea in care i s-a parut al naibii de amuzant, noaptea in care a incetat sa-i mai pese de mine. 
Oricum nu-i pasa, imi spune. Oricum s-ar fi terminat asa. 
Nu-mi spune direct, insinueaza. E un delicat. 
Am inteles eu gresit. 
A fost doar o joaca pentru el, a fost politicos si atat. O fetita prostuta ca mine nu intelege lucrurile astea sofisticate. 

Pentru a nu stiu cata oara vorbim despre faptul ca el nu ma vrea. 

Vorbim cu zecile de ore, fara incetare. 

Nu ma vrea, nu vrea ca lucrurile pe care le facem impreuna sa conteze. 
Nu vrea genul ala de relatie pe care il vreau eu - in care fiecare moment, fiecare atingere se aduna, construieste... 
Nu ma vrea pe mine - nascuta si crescuta intr-un cartier marginas, nu ca el, in centru. 
Nu ma vrea atat de saraca, si lipsita de ambitii. 

 

Nu ma vrea asa neinteresanta si lipsita de sofisticare. Nu ma joc niciodata cu sentimentele nimanui, nu ma dau, dezinhibata, in spectacol, nu sunt niciodata o provocare. 
Nu cunosc pe nimeni important, nu ma laud niciodata cu nimic. Astept cuminte sa ma vada, sa ma recunoasca... O victima. 
Ma foloseste si ma arunca iar la cos fara ca eu macar sa observ. O proasta. 
Nu-mi spune direct, ma lasa sa inteleg singura. E un gentleman. 

Nu ma vrea, dar nu ma lasa niciodata sa plec. Nu s-a intamplat niciodata nimic intre noi. Nu-mi datoreaza nimic, cu atat mai putin explicatii cand dispare din senin, sau cand reapare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se intoarce iar si iar la mine din comoditate. 
Il primesc de fiecare data inapoi, imi inghit furia si resentimentele, si ma fac ca nu observ ca ma dispretuieste pentru asta. Prostul. Fiecare dintre noi il dispretuieste pe  celalalt. In secret. 

Mintim amandoi si nu ne privim niciodata in ochi de teama ca celalalt sa nu inteleaga. 

Nu-l mai iubesc. 
Mi-e dor de el cand dispare iar, ma doare sa-l stiu distrandu-se, poate in bratele alteia, ma dezamageste de fiecare data cand se intoarce la mine cand ii merge prost, cand e deprimat, cand se simte singur. 
Dar nu-l mai iubesc de mult. 
Ma dezamagesc alegerile lui, de fiecare data gresite si superficiale. Ma doare lipsa lui de scrupule, lasitatea cu care ma minte si ma foloseste.
Ma doare sufletul cand ma respinge, dar nu-l mai iubesc de mult. Raman din orgoliu, din loialitate fata de mine insami. 

E ca un dans. 
El pretinde ca nu m-a iubit niciodata, ca el a fost tot timpul in control, puternic si indiferent... 
Ma seduce si ma abandoneaza iar, si iar, si iar...
Eu pretind ca nu ma dor respingerile lui, ca nu ma impresioneaza gesturile lui romantice, ca se intoarce la mine pentru ca m-a iubit odata, si i-am ranit orgoliul, si pentru ca nu poate recunoaste asta, nu ma poate ierta, si nu-mi da drumul. 
Se intoarce la mine sa ma chinuie, sa reia vechea poveste, sa-i ling eu ranile, sa ma vada ca sufar. 
Dar eu nu pot sa-i dau satisfactia asta. 
Si el nu poate recunoaste ca m-a iubit. 
E ca un dans al orgoliilor. Nimeni nu iubeste pe nimeni si nimeni nu e fericit. 

Poate m-am inselat. Poate sunt o proasta. O victima. Poate el e un psihopat, un monstru. Poate nu m-a iubit niciodata, doar s-a jucat, si s-a folosit de nevoia mea de a crede in ceva frumos. De ambitia mea de a clarifica lucrurile. De nevoia mea de closure. De uimirea mea ca exista oameni asa indiferenti, si reci , si plini de cruzime ca el. De curiozitatea mea si nevoia mea de a intelege cum a putut sa-mi faca asta. Cum poate sa fie asa si totusi sa para atat de sensibil, de atent, de normal. 

Poate ar fi trebuit sa spun eu prima adevarul. Poate ar fi trebuit sa am eu prima curajul de a spune ca doare. Poate lasitatea mea e mai mare ca a lui ca nu i-am confruntat niciodata minciunile. 
Poate chiar e ingrozitor de trist ca loialitatea mea se iroseste de atatia ani la picioarele lui. 
Poate lacrimile mele n-au fost chiar degeaba, poate ca e drept sa-mi fie rusine ca l-am iubit tocmai pe el - cel care ma merita cel mai putin, in timp ce i-am ignorat pe ceilalti. 

Poate e un moft sa cred ca as fi putut face mai bine, mai mult, toti anii astia. 
Poate mi-am irosit timpul degeaba facand tot ce am facut, si incercand mereu sa inchid cum trebuie lucrurile. 
Poate ca gresesc acum cand refuz sa cedez iar, cand pretind ca e alegerea lui si nu mai e absolut nimic ce as putea face eu. 
Poate ca lumea pentru mine ar fi fost mai frumoasa daca el nu ar fi existat. Poate as fi iubit pe altul, si ala nu s-ar fi jucat cu sentimentele si cu viata mea. 




Poate toate lucrurile care m-au convins sa-l iubesc, si toate lucrurile care m-au facut sa cred ca si el ma iubeste, 
n-au fost decat coincidente. 

Poate toate momentele noastre de intimitate emotionala au fost doar pentru ca eu il ascultam, si lui ii place sa vorbeasca despre el insusi. 

Poate nu zambea inconstient de fiecare data cand ma privea, ci pur si simplu s-a intamplat de cateva ori sa se gandeasca la ceva frumos si sa zambeasca. 
Poate Andreea m-a urat pentru ca nu i-a placut de mine, poate ca-mi povestea mereu despre el nu ca sa ma chinuie cu apropierea lor, ci ca sa se laude. 

Poate chiar n-au fost niciodata impreuna si a inteles ea gresit. 
Poate toate gesturile romantice si atentia au fost doar ca sa se culce cu mine, si pur si simplu a renuntat cand a vazut ca nu se poate asa usor. 
Poate venea la etajul meu pentru ca avea treaba acolo, si traversa in partea cealalata fara sa vorbeasca cu nimeni pentru ca persoana cautata nu era niciodata acolo. 
Poate a coborat din greseala la biroul meu, si nu pentru ca sperase sa fiu si eu la petrecerea ei de adio. 
Poate statea privind in gol langa xerox pentru ca uitase ce trebuia sa faca, nu pentru ca tragea cu urechea la ce vorbeam eu cu ceilalti. 
Poate se intoarce iar si iar la mine doar pentru ca il primesc. 
Poate ca mi-a povestit atatea despre viata lui, copilaria lui, prietenii, parintii, visele si fricile lui, pentru ca doar eu am fost dispusa sa-l ascult. 
Poate atingerile lui n-au insemnat niciodata ce am crezut eu ca inseamna - oamenii se ating tot timpul, din tot felul de motive, nu-i asa? Poate ca barbatul care-mi mangaia picioarele murdare de noroi dupa ce mersesem in picioarele goale prin padure pur si simplu n-a existat  decat in imaginatia mea. 

Stiu ca anul trecut am gresit eu. 
L-am primit inapoi prea usor, fara sa merite. 
I-am dat tot ce-a vrut, pe degeaba. 
L-am simtit distant si distras, si am inteles ca suferinta lui n-avea nicio legatura cu mine, si totusi am mers mai departe. 
Am ales sa pretind ca in momentele alea era al meu, si am mintit ca eram fericita. 
Desi muream cate putin de fiecare data cand ma simteam invizibila, utila, irelevanta. 

Planul meu trebuia sa fie perfect, fara nicio greseala. Ma cunosc, si stiu cat de departe merg ambitiile mele. 
Stiam ca mai devreme sau mai tarziu, o sa vad in ochii lui dragostea ce-o simte pentru alta, si atunci totul s-ar sfarsi, pentru totdeauna.
Dar el are mereu grija sa nu ma piarda de tot. Nu se indura, probabil, sa piarda singurul om caruia i-a pasat vreodata cu adevarat de el. 
Am crezut ca ma iubeste, cand de fapt el se iubeste doar pe el insusi. Se vede pe sine reflectat in ochii mei si asta e singurul lucru care ii place la mine.  






Ambitiile mele ma tin legata de el. 
Nevoia mea obsesiva de a sti adevarul. Nevoia mea de a sti ca nu m-am inselat, ca nu sunt o proasta. 
Nu sunt o victima - am ales sa merg pe drumul asta. Am ales sansa aia de 1 la un miliard ca el sa ma iubeasca inca in sinea lui. Sa ma ierte. Sa uite momentul ala cand i-am ranit orgoliul. Sa gaseasca in el curajul sa ma iubeasca cu adevarat - sa riste asta. Sa ma aleaga pe mine. 
De fiecare data cand am cedat, am crezut cu adevarat ca e cea mai buna solutie - pentru mine. Mie imi era dor de el, de vocea lui, de atingerile lui. Orice motive il aduceau iar la mine, nu mi-a pasat. 
Am facut tot ce am facut din respect pentru sentimentele mele. 
Mi-e ingrozitor de rusine ca l-am iubit. 
De fiecare data cand mi-a frant inima, am stat inchisa in casa cu lunile - nu ca sa-mi ling ranile, ci ca sa-mi ascund umilinta. 

Se spune ca ne intalnim Destinul pe drumul pe care mergem incercand sa-l evitam. 

Cred ca eu am pornit la drum convinsa ca ar fi ingrozitor sa iubesc. Ca asta distruge vieti si aduce numai suferinta. Ca mama ar fi fost poate fericita si ar fi avut o viata frumoasa daca nu l-ar fi iubit pe tata. Daca n-ar fi trebuit sa lupte pentru el, pentru viata lui, atatia ani. Daca n-ar fi fost prizoniera suferintei lui. Sau daca ar fi putut pur si simplu sa renunte, sa fie egoista, sa-l abandoneze, sa-si vada de viata ei. Si eu l-am pierdut, asa cum a pierdut si ea. Pentru ca asta era lectia pe care o cautam: nu merita sa lupti, renunta! nu merita sa iubesti! 

Sunt acum convinsa ca asta e tatal copilariei mele, cel pe care - convenabil - nu mi-l amintec deloc. Boala lui de plamani trebuia sa fie primul clue. Renuntarea. A ales-o probabil inconstient pe mama sperand ca ea sa lupte in locul lui. Sa-si asume ea responsabilitatea pentru viata pe care el nu mai vroia sa o traiasca. Sa-i dea ea curaj sa-si infranga fricile, motive sa vrea sa mai traiasca inca o zi, inca un an. 

Si eu duc lupta mai departe. Inca o zi, inca un an. Joc rolul ei, rolul lui, rolul meu inca n-a fost scris. Oglindesc mereu povestea celuilalt - cu lasitatea omului care nu are curajul sa-si asume propria lui poveste. Nu pot sa renunt - e ca si cum as renunta la tata. E ca si cum l-as lasa sa moara. 

Imi spun ca nu de el mi-e dor. Imi e dor de mine fericita.