Mare iluzie si controlul asta. Nu exista control, aproape niciodata. Da, ce-i drept, viata recreaza iar si iar aceleasi drame si povesti - incat avem mereu senzatia aia placuta de 'aha!'. Are sens. Inca o femeie care asteapta ca el sa se schimbe. Ca el sa se trezeasca intr-o dimineata si sa realizeze ca pe ea o vrea. Cate sunt oare in momentul asta? Sute? Mii? Milioane? Femei proaste
Uneori ma gandesc ca pretutindeni in lume, chiar si in colturile aparent cele mai fericite si mai implinite, sunt femei care suspina dupa altul. Care "cred" in sinea lor ca lui totusi ii pasa; ca e ceva, o forta a Raului care il opreste, ii sadeste indoiala in suflet, ii topeste curajul propriilor lui sentimente, si-l tenteaza cu valoarea (de altfel atat de volatila) a deciziilor si alegerilor rationale.
Asa ca eu am decis inca de mult, de cand eram copil, ca eu nu voi fi asa. Mintea mea rece si lucida a inteles, a vazut, a tras concluziile. Concluziile neputintei, umilintei, subordonarii tacite fata de decizia altuia. Mintea mea androgina a decis: eu nu voi depinde niciodata de un altul. Cum o sa fac asta? O sa fug. O sa lupt. N-o sa-mi pese. Sunt atat de desteapta: o sa gasesc eu o solutie.
Singuratatea nu mi se parea un pret prea mare. Am fost dintotdeauna singura si m-am descurcat. La urma-urmei, nu exista cu adevarat o lipsa a singuratatii in doi, nu-i asa? E doar o iluzie de moment. O fantasma a mintii noastre feminine. Mintea slaba care nu-si poate contine emotiile si se lasa invadata de ele. Eu - am decis eu - eu nu voi fi asa.
Si anii au trecut. Asa cum trec ei. Din cand in cand imi rasuna iar in urechi amintirea femeii ciudate, isterice i-as zice eu acum, despre care mama imi spusese atunci ca era la a 7-a casnicie. Eram sub 1 m, si am privit silueta corpolenta cu respect si admiratie. Veneratie chiar. 7 mi s-a parut intotdeauna un nr magic. M-a ignorat cu seninatate mult timp cat a vorbit cu mama. Nu ascultam ce isi zic - foste colege de facultate sau ceva. Whatever. Prostii. Eram prinsa: nu mai vazusem pe nimeni niciodata atat de fascinant. Si dintr-o data, minunea s-a aplecat spre mine si mi-a prins barbia in mainile ei:
- Sa nu te mariti niciodata cu ala pe care-l iubesti tu! mi-a zis ea cu fermitatea convingerii interioare. Daca vrei sa fii fericita, marita-te cu ala care te iubeste el pe tine.
Apoi ea a disparut. A ramas amintirea acordului meu intern. Daca vrei sa fii fericita... Avea sens ce zicea ea. Chiar avea.
Asa voi face.
Decizii, decizii... unde se duc ele cand mor? Oare se duc la cer? Se duc in iad? Decizii uitate. Decizii nerostite. Ce ne-am face fara ele? Ce as fi fost eu fara decizia asta care mi-a ghidat mereu, nestiuta, nesimtita, asteptarile...
Fara sa stiu, fara sa realizez, intreg universul meu intern s-a reorganizat atunci. A fost infiintata o Organizatie Secreta Pentru Asigurarea Fericirii. Sentimentele mele, abia nascute, erau luate pe sus de Agenti Secreti invizibili si dispareau in temnite nestiute de nimeni. Glasul lor cerand indurare nu trebuia sa fie auzit, nu trebuia sa-si exercite puterea magica asupra puterii mele de decizie. Numai asa puteam ramane rece, si lucida. Numai asa aveam puterea de a discerne daca el ma iubea pe mine, daca el era sansa ca eu sa fericita..
Reguli si legi aspre s-au nascut pentru a intari si sustine noul Regim. Nu cere ce vrei. Nu lasa sa se vada. Nu fa primul pas. Nu vorbi despre ceea ce simti. Nu-i privi in ochi. Nu simti. Fii rece. Fii desteapta. Fii puternica. Nu te atasa. Nu lasa de la tine. Nu negocia cu teroristii. Nu iubi. Nu iubi tu prima.
Cel caruia ii pasa mai putin detine controlul.
Dar in strafunduri, o miscare revolutionara s-a pus in miscare. Scopul ei: sa destabilizeze Sistemul. Sa readuca Sentimentele la putere. Sa le elibereze din temnite, sa le dea mana libera. Sa calce in picioare regulile.
Si uite-asa, in momente strategic alese pentru maxim de impact, sistemul era zguduit din temelii, legile lui puse la indoiala, mecanismele de protectie faceau scurt-circuit in lant, si groaza se infiltra la toate nivelurile. Am pierdut Controlul! Totul se prabuseste! E Sfarsitul. Lupte de strada, rauri de sange si lacrimi, confuzie, dezordine, haos.
Binele si Raul luptau pe viata si pe moarte, cand de-o parte, cand de cealalta. Totul pentru o cauza nobila: fericirea mea.
Dar viata produce cand te astepti mai putin o lebada neagra. Nu stii cum, poti inventa orice 'de ce'. O poti privi ca pe o curiozitate, sau ca pe o confirmare. Poti cauta in sinea ta motive - interiorul creeaza exteriorul.
Imi privesc in tacere prietena si nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu cum am facut. Nu stiu care e secretul. Nu stiu daca El-al ei se va intoarce, se va razgandi si el. Stiu ca se uita la mine si vede speranta. Uite ca se poate, isi zice ea. Si spera. Speranta aia ce doare, speranta aia plina de indoieli.
Din afara, eu stiu: ca el-al ei n-o iubeste. N-o merita. Ca nu se potrivesc de nici un fel. Ca n-ar fi fericita cu el.
Stiu pentru ca cineva mi-a spus asta, si eu am crezut.
Cat despre mine?
Imi par mai mult ca oricand o curiozitate a naturii. Exceptia care confirma regula, zice ea. Zambesc trist. Nu mi-a priit niciodata sa fiu o exceptie.
Eu, in mine, dau din colt in colt. Nu stiu ce sa cred. Ce sa fac. Mintea mea rece si lucida e intrigata. Vocea a amutit. I-am inchis eu gura. Imi baga strambe, si i-am spus sa se duca naibii.
E atat de ingrozitor de usor sa-ti doresti ceva. Ceva intangibil, ceva care-ti mangaie orgoliul, ceva pe care usor-usor il definesti ca special, cel mai special dintre speciali. Singurul. De neinlocuit. De nepierdut. Ambitia ia locul dorintei, si El devine un scop in sine. Scop care-ti reconfigureaza viata. Spatiul tau interior devine camp de lupta in numele iubirii - intre Ambitie si Ratiune. Imi privesc prietena si stiu exact ce-i trece prin minte. Ma recunosc. Nu fi proasta! vs Ce proasta esti!
M-am trezit intr-o zi simtindu-ma ca un caine care, dupa ce a alergat ani de zile dupa o roata, a prins-o. Now what?
Sigur ca am sperat. Dar n-am crezut niciodata cu adevarat. Sunt o fata desteapta. Fata lu' tata.
Dupa ani de regim dictatorial, prizonierii eliberati vad in sfarsit lumina. Au visat-o, si-au inchipuit-o in nenumarate feluri. Au scris si regizat sute si mii de povesti despre cum ar fi. Si acum o privesc in fata, nedumeriti, stangaci. E... altfel.
Si frica se strecoara usor in sufletele lor. Un tip nou de frica, paralizanta. Frica de libertate. Ii tenteaza sa se intoarca in celule. Acolo macar se simteau in siguranta.
Aici afara, totul e posibil.
S-a intamplat pe neasteptate, intr-o dimineata sa realizez ca atunci, in momentul ala eram fericita. Iar el, el nu facea nimic. El dormea. Un sms a imortalizat momentul. Dovada de egoism si speranta in acealsi timp. Un sms catre o prietena singura si trista, care vroia sa stie cum sunt. Si-a imaginat momentul de atatea ori. Speranta din aia care doare, plina de indoieli.