Of course God will forgive me, that's his business!

H.Heine

In mod ironic si absolut neintamplator, pentru mine, toate se reduc invariabil la asta: Dumnezeu fie ma uraste si ma chinuie, fie nu exista. Eu alta solutie nu vad.

Asta e mecanismul meu de a face fata vietii, de a-mi procesa sentimentele si emotiile - o lunga, infinita conversatie cu Dumnezeu. Era o vreme cand simteam ca imi raspunde, dar de la un moment dat incolo, am imbatranit, sau mi-a crescut prea mult IQ-ul, sau poate pur si simplu Dumnezeu s-a suparat si nu mai vrea sa vorbeasca cu mine.

Fac asta de atata timp, ca nici nu mi-am dat seama ca o fac. Parca m-am nascut facand asta. Am inteles intr-o noapte, cand barbatul pe care-l iubeam, un barbat eminamente rational si rece, mi-a aratat un om furios pe un Dumnezeu care l-a tradat, luandu-i ceva important. De atunci, el nu mai crede, si nu mai iubeste. Se simte mai in siguranta asa.

Oare si eu fac la fel?  

Tind sa cred ca oamenii care nu cred in nimic traiesc doar cu o jumatate de creier. Cei care doar-cred, traiesc doar cu cealalta. Omul intreg crede si cerceteaza, dar crede in continuare - lucrurile in care are nevoie sa creada.

Cred ca suntem toti si toate facuti din aceeasi materie, si ca ea vibreaza la unison, oriunde in univers s-ar afla. Si vibratia asta e "vocea" lui Dumenezeu. Asta daca tinem mortis sa ne legam de detalii despre cum "Cuvantul" a creat viata. Viata e vibratie.

Si de aici incolo, e simplu - aceleasi reguli, aceleasi principii, acelasi ritm. 

Nu ma pot hotara totusi daca Vointa poate cu adevarat schimba ceva sau in ce masura isi contine o samantza propriul ei viitor - in totalitate, in detaliu. Poate constiinta mea sa se ridice dincolo sau pe langa propriul ei proiect? 

O prietena, psihoterapeut, e furioasa pe mine ca refuz sa-mi "rezolv" problemele prin singura solutie posibila - psihoterapie. Furia ei camufleaza frica si neputinta in fata lucrurilor care "ti se intampla". Ca orice psihoterapeut, lupta pt a sustine iluzia puterii ei - asupra problemelor, fricilor, altor oameni. Se simte mai in siguranta asa.
Oare si eu fac la fel?

Nevoia mea de sens ascunde cumva teama de Intamplare? Am nevoie sa existe reguli si principii in Univers, pentru ca atunci exista o Logica, Echilibru. Tot ce mi se intampla are un sens, vine din ceva si duce undeva anume, si mai ales, are o legatura specifica cu mine.
Ma simt mai in siguranta asa?

Frica da sens vietii - suntem ce face frica din noi: atei, psihoterapeuti, magicieni...

Este viata mea propria mea creatie? Sau este ceva independent de mine, ceva ce ma creeaza pe mine pe masura ce se desfasoara. Sunt un om care se teme sa-si asume responsabilitatea propriei vieti, sau un om care se teme sa-si asume propria neputinta? 

Nu ma tem de nefericire. Nu ma tem de suferinta. Ma tem de non-sens. Sensul face si nefericirea, si suferinta, suportabile.
Nu ma tem de neputinta. Ma tem ca nu cumva sensul sa fie doar o biata constructie a mintii mele, un "mecasnism de reducere a tensiunii intrapsihice". Ma tem de mine, de orgoliul meu de creator, de puterea mea de a crea sens - sensuri false, justificative.
Am nevoie ca Sensul sa existe independent de mine si de vointa mea. Si imi place ca oamenii pe care ii iubesc si viata mea sunt propria mea reflectie. Asta ma face pe mine sa ma simt in siguranta. 

Oare ce fac deja pentru asta?

Imi pare rau ca l-am lasat pe recenzor sa ma treaca "ateu". Sper ca Dumnezeu stie cine sunt eu, chiar daca oamenii par mereu sa inteleaga gresit. Nu pot fi furioasa pe Dumnezeu si in acelasi timp sa nu cred in el.

Daca ar vorbi iar cu mine, poate l-as ierta. Dar mie mi s-ar ierta aroganta?

Nu de catre Dumnezeu, ci de catre oameni...

Do I love you because you're beautiful

or are you beautiful because I love you?

~Richard Rodgers and Oscar Hammerstein II, Cinderella

E una din zilele alea cand ma simt cea mai ghinionista fata din lume; cand ma indoiesc de tot si toate, dar cel mai mult de mine, pt ca eu sunt parca singura care 'nu face sens' in poveste. 

Ce ghinion sa-l iubesc tocmai pe el. De ce mi s-a intamplat mie tocmai asta? De ce? Ce-am facut sa merit o asa povara? Chiar sa nu existe un El pentru mine in toata lumea asta? Unu care chiar sa vrea sa fie cu mine, sa nu-mi reflecte inapoi la nesfarsit propriile mele indoieli. Unu care sa fie capabil de un gest atat de lipsit de egoim cum este ala de a iubi pe cineva - altul decat tine insuti.

Il vad ca se straduie; ii inteleg intentiile; dar nu va fi niciodata un baietel adevarat in felul asta; o sa ramana un Pinochio, gata sa minta frumos ca sa pastreze o imagine. Nu, nu ca sa nu ma supar eu - i se rupe lui de ce simt eu. Minte ca lucrurile sa para frumoase in continuare. Ce sunt ele, nu conteaza. 

Cum naiba am ajuns eu in mizeria asta de poveste? 

Reflecta asta propria mea incertitudine interioara? propria mea dificultate de accepta un comittment? Propria mea frica de intimitate si dependenta emotionala de altul? 

Da, m-am indoit de el in secunda doi. In secunda unu m-a lovit ca un fulger, am simtit ca se invarte pamantul cu mine. Timpul s-a oprit in loc. Pentru o clipa l-am iubit fara sa ma gandesc la nimic, fara sa ma tem, fara sa sper. Doar pentru o clipa.
Apoi imediat mi s-a strans stomacul, presimtind deja avalansa de probleme si complicatii pe care le cara cu el oriune merge. Uhuu! Am avut dreptate. Mama, ce tare sunt! 

Pentru cineva care fuge atata de obligatii, mi-am gasit o puscarie tare frumoasa: sa ma invart mereu in jurul cozii - il iubesc, nu-l iubesc, il iubesc, nu-l iubesc. 
Nu vreau sa-l iubesc. Doamne, de ce el? De ce e tocmai el perfect petru mine? 

Ce bine de el - el e in siguranta; el nu simte nimic in carcasa lui acoperita cu platose. Trece prin viata ca gasca prin apa, nu se uda niciodata. "traieste clipa". Face ce pare cool la momentul respectiv, isi regizeaza momente memorabile. Un adevarat colectionar de experiente. Nu, nimic nu conteaza dincolo de 'acum'. Nu, nimic n-a contat, n-a insemnat nimic. Las' ca e mai bine sa nu am incredere in el, zice. 
Normal ca e mai bine - pentru el. Zero responabilitate pentru orice zice, orice face. Ca doar mi-a zis....  

Cum de-l pot iubi? Cum de mi se pare atat de frumos si de perfect cand sunt cu el? Ce sunt eu daca sunt in stare sa-l iubesc pe el - o minciuna? 

Sa ma rog sa minta si de data asta? Poate se da mare, poate i se pare lui cool sa nu-i pese de nimeni si de nimic. Poate-i e frica sa nu-l ranesc si d'aia face ce face el cand ii e frica... Ce frumos ar fi. Wishful thinking. Cine pe cine minte pana la urma?

Cine e omul pe care-l iubesc eu de atatia ani? 

Ce putem noi construi impreuna fara ca eu sa am incredere in el, in sentimentele lui pentru mine, in loialitatea lui fata de mine... fata de noi. Cum sa-mi pun eu viata in mainile unui om care se joaca mereu cu ea? 

Sunt toate astea simple naivitati? E cumva o relatie intre doi oameni maturi altceva decat m-am obisnuit eu sa cred? Asta e viitorul: fiecare pentru el? Fiecare pe drumul lui, fiecare protejandu-si interesele. Sunt sentimentele o chestie demodata? Intr-o lume plina de atractii si "oferte speciale", sunt alegerile univoce o chestie perimata? Omul sofisticat nu mai iubeste?


Generalizez degeaba incapacitatea unui om de a ma iubi pe mine. Asta e tot ce e. Nici mai mult, nici mai putin. 


Da, toata rabdarea din lume - rabdarea mea - poate 'construi' o relatie. A mai facut-o o data, odata de mult. Rabdare, strans din dinti si ambitie cat cuprinde: reteta succesului. Reteta 'relatiei perfecte' in ochii tuturor, mai putini ai mei. 
Ce-am invatat eu atunci, la sfarsitul celor 9 ani de "relatie"? Ca nu se merita. Ca asa cum era la inceput, asa o sa tot fie. Ca vointa unuia nu tine loc de dragoste cat pentru doi. Ca daca n-o simti, probabil nu este; si daca trebuie sa lupti pentru ea, in final platesti mai mult decat face si gustul ala amar nu se duce prea usor.  

E oare posibil pentru mine o poveste 'adevarata'? Vad ca repet aceleasi teme - iar, si iar. Minciuni, ambitii, promisiuni desarte. Sunt eu un om atat de puternic sa fiu mereu atrasa de oameni atat de slabi? Mint eu oare cand iubesc, e propria mea lasitate reflectata inapoi catre mine de barbatul care nu ma poate iubi, si nu ma poate alege? Ma tem eu atat de mult de ceea ce sustin ca vreau, cat sa manaresc mereu calea catre situatii imposibile? 

Nu vreau sa repet greselile trecutului. Nu vreau sa-l 'salvez' iar pe el de propriile lui temeri si indoieli. Nu vreau sa fac eu iar toata munca, doar pentru ca eu vreau, si pot, si inteleg ca o 'relatie' inseamna de fapt multa munca. Nu vreau sa-mi petrec tot restul vietii intrebandu-ma ce simte el de fapt pentru mine. Daca nu cumva e langa mine pentru ca eu am facut ca lucrurile sa fie usoare si comode, si la indemana.

O prietena imi spune ca 'asa sunt barbatii': mereu manati de impuls, niciodata constienti de ceea ce simt, fara sa simta de fapt altceva decat dorinta de moment. Mereu rationalizand post-factum. Poate, cine stie. Asta sustine si el. Barbatul meu frumos si perfect, care nu e de fapt al meu, nici frumos, nici perfect. Si probabil nu va fi niciodata altfel decat in mintea mea. Mintea mea nebuna.

E totul prea greu, prea urat, prea meschin. O sa-l pot oare privi vreodata in ochi fara teama ca o sa ma pierd in intuneric? O sa ma poata oare vreodata privi in ochi simtind ca ma iubeste si ma vrea doar pe mine? Nu in ciuda fricilor si indoielilor lui, ci tocmai pentru ca ele exista. 

O sa-i pot vreodata spune cat il iubesc fara sa-mi fie rusine de asta? Fara sa simt ca asta ma anuleaza si ma umileste, ma reduce la o gramada de carne fara minte, manata de sentimente stupide, fara fond.

Nu vreau doar o relatie. Vreau dragoste.
Dragoste nemanjita de interese de moment, nepatata de suferinte, si minciuni, si indoieli. Din aia care dureaza toata viata. 

Se poate? 

“Prove yourself 
brave, truthful and unselfish 
and someday 
you will be a real boy“.

Why waste time reliving the past when there is so much to worry about the future?

De cate ori n-am auzit o femeie suspinand cu speranta la gandul ca el se va intoarce! De cate ori nu mi-am spus, cu vocea aia aspra si ferma a lui taica-miu, "nu fi proasta!". Nu fi! Lucrurile astea nu se intampla decat in telenovele. Nu vreau sa fiu femeia asta! Vreau sa fiu puternica, si independenta, si... si in control.

Mare iluzie si controlul asta. Nu exista control, aproape niciodata. Da, ce-i drept, viata recreaza iar si iar aceleasi drame si povesti - incat avem mereu senzatia aia placuta de 'aha!'. Are sens. Inca o femeie care asteapta ca el sa se schimbe. Ca el sa se trezeasca intr-o dimineata si sa realizeze ca pe ea o vrea. Cate sunt oare in momentul asta? Sute? Mii? Milioane? Femei proaste

Uneori ma gandesc ca pretutindeni in lume, chiar si in colturile aparent cele mai fericite si mai implinite, sunt femei care suspina dupa altul. Care "cred" in sinea lor ca lui totusi ii pasa; ca e ceva, o forta a Raului care il opreste, ii sadeste indoiala in suflet, ii topeste curajul propriilor lui sentimente, si-l tenteaza cu valoarea (de altfel atat de volatila) a deciziilor si alegerilor rationale.


Asa ca eu am decis inca de mult, de cand eram copil, ca eu nu voi fi asa. Mintea mea rece si lucida a inteles, a vazut, a tras concluziile. Concluziile neputintei, umilintei, subordonarii tacite fata de decizia altuia. Mintea mea androgina a decis: eu nu voi depinde niciodata de un altul. Cum o sa fac asta? O sa fug. O sa lupt. N-o sa-mi pese. Sunt atat de desteapta: o sa gasesc eu o solutie.

Singuratatea nu mi se parea un pret prea mare. Am fost dintotdeauna singura si m-am descurcat. La urma-urmei, nu exista cu adevarat o lipsa a singuratatii in doi, nu-i asa? E doar o iluzie de moment. O fantasma a mintii noastre feminine. Mintea slaba care nu-si poate contine emotiile si se lasa invadata de ele. Eu - am decis eu - eu nu voi fi asa.



Si anii au trecut. Asa cum trec ei. Din cand in cand imi rasuna iar in urechi amintirea femeii ciudate, isterice i-as zice eu acum, despre care mama imi spusese atunci ca era la a 7-a casnicie. Eram sub 1 m, si am privit silueta corpolenta cu respect si admiratie. Veneratie chiar. 7 mi s-a parut intotdeauna un nr magic. M-a ignorat cu seninatate mult timp cat a vorbit cu mama. Nu ascultam ce isi zic - foste colege de facultate sau ceva. Whatever. Prostii. Eram prinsa: nu mai vazusem pe nimeni niciodata atat de fascinant. Si dintr-o data, minunea s-a aplecat spre mine si mi-a prins barbia in mainile ei:

- Sa nu te mariti niciodata cu ala pe care-l iubesti tu! mi-a zis ea cu fermitatea convingerii interioare. Daca vrei sa fii fericita, marita-te cu ala care te iubeste el pe tine.

Apoi ea a disparut. A ramas amintirea acordului meu intern. Daca vrei sa fii fericita... Avea sens ce zicea ea. Chiar avea.  

Asa voi face.


Decizii, decizii... unde se duc ele cand mor? Oare se duc la cer? Se duc in iad? Decizii uitate. Decizii nerostite. Ce ne-am face fara ele? Ce as fi fost eu fara decizia asta care mi-a ghidat mereu, nestiuta, nesimtita, asteptarile...


Fara sa stiu, fara sa realizez, intreg universul meu intern s-a reorganizat atunci. A fost infiintata o Organizatie Secreta Pentru Asigurarea Fericirii. Sentimentele mele, abia nascute, erau luate pe sus de Agenti Secreti invizibili si dispareau in temnite nestiute de nimeni. Glasul lor cerand indurare nu trebuia sa fie auzit, nu trebuia sa-si exercite puterea magica asupra puterii mele de decizie. Numai asa puteam ramane rece, si lucida. Numai asa aveam puterea de a discerne daca el ma iubea pe mine, daca el era sansa ca eu sa fericita..

Reguli si legi aspre s-au nascut pentru a intari si sustine noul Regim. Nu cere ce vrei. Nu lasa sa se vada. Nu fa primul pas. Nu vorbi despre ceea ce simti. Nu-i privi in ochi. Nu simti. Fii rece. Fii desteapta. Fii puternica. Nu te atasa. Nu lasa de la tine. Nu negocia cu teroristii. Nu iubi. Nu iubi tu prima.

Cel caruia ii pasa mai putin detine controlul.

Dar in strafunduri, o miscare revolutionara s-a pus in miscare. Scopul ei: sa destabilizeze Sistemul. Sa readuca Sentimentele la putere. Sa le elibereze din temnite, sa le dea mana libera. Sa calce in picioare regulile.

Si uite-asa, in momente strategic alese pentru maxim de impact, sistemul era zguduit din temelii, legile lui puse la indoiala, mecanismele de protectie faceau scurt-circuit in lant, si groaza se infiltra la toate nivelurile. Am pierdut Controlul! Totul se prabuseste! E Sfarsitul. Lupte de strada, rauri de sange si lacrimi, confuzie, dezordine, haos.

Binele si Raul luptau pe viata si pe moarte, cand de-o parte, cand de cealalta. Totul pentru o cauza nobila: fericirea mea.



Dar viata produce cand te astepti mai putin o lebada neagra. Nu stii cum, poti inventa orice 'de ce'. O poti privi ca pe o curiozitate, sau ca pe o confirmare. Poti cauta in sinea ta motive - interiorul creeaza exteriorul.

Imi privesc in tacere prietena si nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu cum am facut. Nu stiu care e secretul. Nu stiu daca El-al ei se va intoarce, se va razgandi si el. Stiu ca se uita la mine si vede speranta. Uite ca se poate, isi zice ea. Si spera. Speranta aia ce doare, speranta aia plina de indoieli.

Din afara, eu stiu: ca el-al ei n-o iubeste. N-o merita. Ca nu se potrivesc de nici un fel. Ca n-ar fi fericita cu el.

Stiu pentru ca cineva mi-a spus asta, si eu am crezut.



Cat despre mine?
Imi par mai mult ca oricand o curiozitate a naturii. Exceptia care confirma regula, zice ea. Zambesc trist. Nu mi-a priit niciodata sa fiu o exceptie.

Eu, in mine, dau din colt in colt. Nu stiu ce sa cred. Ce sa fac. Mintea mea rece si lucida e intrigata. Vocea a amutit. I-am inchis eu gura. Imi baga strambe, si i-am spus sa se duca naibii.


E atat de ingrozitor de usor sa-ti doresti ceva. Ceva intangibil, ceva care-ti mangaie orgoliul, ceva pe care usor-usor il definesti ca special, cel mai special dintre speciali. Singurul. De neinlocuit. De nepierdut. Ambitia ia locul dorintei, si El devine un scop in sine. Scop care-ti reconfigureaza viata. Spatiul tau interior devine camp de lupta in numele iubirii - intre Ambitie si Ratiune. Imi privesc prietena si stiu exact ce-i trece prin minte. Ma recunosc. Nu fi proasta! vs Ce proasta esti!

M-am trezit intr-o zi simtindu-ma ca un caine care, dupa ce a alergat ani de zile dupa o roata, a prins-o. Now what?

Sigur ca am sperat. Dar n-am crezut niciodata cu adevarat. Sunt o fata desteapta. Fata lu' tata.


Dupa ani de regim dictatorial, prizonierii eliberati vad in sfarsit lumina. Au visat-o, si-au inchipuit-o in nenumarate feluri. Au scris si regizat sute si mii de povesti despre cum ar fi. Si acum o privesc in fata, nedumeriti, stangaci. E... altfel.

Si frica se strecoara usor in sufletele lor. Un tip nou de frica, paralizanta. Frica de libertate. Ii tenteaza sa se intoarca in celule. Acolo macar se simteau in siguranta.
Aici afara, totul e posibil.


S-a intamplat pe neasteptate, intr-o dimineata sa realizez ca atunci, in momentul ala eram fericita. Iar el, el nu facea nimic. El dormea. Un sms a imortalizat momentul. Dovada de egoism si speranta in acealsi timp. Un sms catre o prietena singura si trista, care vroia sa stie cum sunt. Si-a imaginat momentul de atatea ori. Speranta din aia care doare, plina de indoieli.