70% APA (Spune-mi de cine ti-e frica, ca sa-ti spun pe cine iubesti)

“Ceea ce facuse ea il suparase foarte tare pe tatal ei. Ce anume era, nimeni nu-si mai aduce aminte. Dar tatal ei fusese atat de furios incat o tarase pana pe stanci, si de acolo ii facuse vant in apele involburate ale marii.

Mult timp a trecut dupa aceea – nimeni nu mai stie cat – si ea a asteptat tacuta in adancuri. Vietatile marii s-au hranit din carnea ei, astfel incat cu timpul, din corpul ei nu mai ramasese decat scheletul – si acela ingalbenit de vreme si acoperit de corali si alge.

Intre timp, povestea ei devenise legenda, iar locul in care fusese aruncata de catre tatal ei capatase renumele de a fi bantuit. Oamenii se temeau de Doamna din Adancuri, si apele involburate spargandu-se de stanci ii umpleau de spaima si-I faceau sa ocoleasca cu grija zona.

Si alt timp a trecut, mult, nimeni nu mai stie cat, pana-ntr-o zi cand un pescar nou se abatu prin apele acelea involburate. Poate nu auzise legenda, poate era mai curajos decat altii – nu se mai stie. Apele pustii, ocolite de toate navele de la mare distanta, I s-au parut pascarului numai bune pentru o prada bogata, si plin de entuziasm si-a aruncat navodul. Se gandea probabil ca, chiar daca nu ar fi prins nimic, nu avea totusi nimic de pierdut.

Cand navodul aruncat in adancuri a inceput sa atarne greu, pescarul s-a bucurat teribil: “am prins probabil un peste mare! O captura importanta” si-a zis, si plin de energie si de entuziasm a inceput sa traga navodul afara din apa.

Ea se trezi brusc, smulsa din patul moale de alge. Incerca sa se impotriveasca, dar cu cat se zbatea mai tare, cu atat oasele i se impleteau si mai tare in sforile navodului lui – pana cand, dandu-si seama ca nu se poate opune, sa lasa trasa spre suprafata.

Nu se stie de ce, pescarul se intoarsese cu spatele catre navodul care iesea din apa, astfel incat o vazu d’abia cand intreg scheletul atarna deasupra valurilor. O privire scurta a fost indeajuns ca sa-l umple de groaza. Ea era, cu siguranta, cel mai infricosator lucru pe care-l vazuse vreodata.
Doar o secunda a stat asa, incremenit, paralizat de frica, apoi, cu o zmucitura, el incerca sa o zvarle inapoi in valuri. Dar ea era atat de bine prinsa in navod, ca efortul lui fu zadarnic. O porni atunci catre tarm, vaslind din ce in ce mai tare, din ce in ce mai repede, incercand din toate puterile lui sa scape de grozavia pe care o scosese din adancuri. Dar ea, prinsa in navodul lui, il urma indeaproape, fara sa se poate impotrivi.

Ajuns la tarm, pescarul isi abandona barca, si o rupse la fuga. Frica ii dadea puteri supra-omenesti, si cu toate astea ea era mereu cu doar cativa pasi in urma lui. Epuizat, ajunse acasa si tranti usa dupa el, ferecand-o cu toate lacatele, in sfarsit sigur ca a scapat si ca e in siguranta. Dar cand aprinse lampa, o decoperi cu groaza acolo, tacuta, ghemuita intr-un colt, ferindu-si fata, ca sa nu-l sperie si mai tare.

Nu se stie daca lumina lumanarii o facu sa arate mai putin infricosatoare, sau daca el, obosit de atata alergat, nu mai avea puterea sa se impotriveasca. Fapt este ca de data asta, in loc sa-si intoarca privirea ingrozit, el indrazni sa o priveasca. Si cu cat o privea mai mult, frica i se risipea. Astfel incat, dupa un timp, el se linisti, si privind-o, isi dadu in sfarsit seama ca biata creatura era prinsa inca in sforile navodului lui, si ca fara sa stie, el insusi o tarase cu el pana acasa.

Nemaifiindu-i frica, el se apropie de ea si cu mare grija, o ajuta sa-si elibereze oasele din sforile navodului, apoi se intoarse la locul lui si continua sa o priveasca cu curiozitate. Stinghera, simtindu-se expusa sub privirile lui, ea se cuibari mai bine in coltul ei, fara sa-si ridice fata. Intr-un tarziu, rapus de oboseala, el adormi.

Eliberata de privirile lui necrutatoare, reusi si ea sa se linisteasca. Bataile inimii lui rasunau in intuneric, si ritmul ii coplesi mintea. Si cu cat le asculta, cu atat se simtea mai atrasa, irezistibil catre el, pana cand se trezi langa el, magaiindu-i parul, inspirand cu nesat caldura degajata de corpul lui. Ca vrajita, isi trecu degetele descarnate peste corpul lui, avida sa–i simta pielea, sa-i simta caldura.

Cand isi lipi mana de pieptul lui, inima lui salta brusc. Isi trase mana, speriata – dar observa cu surprindere ca inima lui ii statea acum in palma, batand in continuare ritmul acela obsedant, care-i cuprinse corpul, si-l facu sa vibreze. Din inima lui se scurse lin un fior, care se raspandi de-a lungul oaselor ei, in ritmul batailor inimii, si carnea incepu sa creasca pe ele, si organe, si piele, si toate cele – pana cand, intr-un tarziu, spre dimineata, ea se trezi brusc din vraja si se descoperi iar femeie.

Il privi, si propria ei inima incepu sa bata, din ce in ce mai tare; din ce in ce mai puternic. Atunci ii puse lui cu grija inima la loc in piept, se intinse langa el in pat si-si lipi corpul de a-l lui. Caldura corpului lui o invalui, si viata prinse iar sa vibreze.

Au dormit asa, imbratisati, pana dimineata. Nimeni nu stie ce s-a intamplat dupa aceea. Unii spun ca pescarul si-a continuat munca, apele involburate unde o gasise pe ea fiindu-i loc prielnic de pescuit. Altii zic ca s-au intors in mare, unde vietatile care-i tinusera ei companie atata amar de timp i-au hranit si i-au protejat. Ceea ce se stie sigur este ca, din noaptea aceea, nu s-au mai despartit niciodata, caci pe buna dreptate se castigasera unul pe altul pentru eternitate."

Legenda scandinava, repovestita de mine dupa Clarissa Pinkola Estes, Ph.D. - "Women Who Run With The Wolves".

P.S. apa = emotii / inconstient