“toata lumea iubeste pe cine nu trebuie” spunea cineva zilele trecute.
Credeam ca eu sunt in cacat, dar femeia de langa mine iubeste un nemernic mai mare decat al meu. Niste ochi albastri absolut superbi, si un decolteu imbietor care-mi atrage ca un magnet privirea. Eu sunt ignorabila, ba si dificila pe deasupra (vorba lui), dar ea? Ea e o femeie incredibil de frumoasa, si desteapta, care asteapta rabdatoare ca nemernicul sa aiba chef sa o ‘vada’. Si, cand el nu mai raspunde din senin la telefon, si-i respinge apelurile, ea nu poate decat sa planga, si sa regrete sms-ul suparat pe care i l-a trimis intr-un moment de impertinenta “te rog frumos, suna-ma. Vreu doar sa stiu daca e totul ok. Nu inteleg ce s-a intamplat”
Nici eu nu inteleg ce naiba l-a apucat. CE NAIBA L-A APUCAT? Hei – ce bine de mine! Al meu (acum) ma suna inapoi. Ba chiar, de o vreme, imi raspunde si la sms-uri. Wait… nu e al meu. Eu sunt cantitate neglijabila.
“ba nu poti sa-mi zici “fuck off!” imi reproseaza el cu siguranta de sine.
Ma simt slaba si vinovata. Am gasit 2 apeluri ratate de la el, si l-am sunat imediat inapoi. S-o fi intamplat ceva. Nu e genul lui sa sune de 2 ori. Cateva ore mai tarziu, ii explic, prin sms, de ce nu i-am raspuns. Doua ore in care m-am uitat de 100 de ori la telefon. Era in priza, mergea ok, si – da, chiar ma sunase. De 2 ori. S-o fi intamplat ceva. Sunt o femeie disperata si nesigura. D’aia nu ma iubeste, d’aia nimic din ce fac n-o sa conteze niciodata pentru el. Barbatii, cica, iubesc femei puternice, care stiu ce vor. Femei care nu se lasa calcate in picioare. Femei care ii umilesc si-i abuzeaza. Abuzul e un semn de putere, intelegi? Sunt slaba si nepriceputa – si o sfarsesc singura si neiubita de nimeni. Asta daca n-o sa ma multumesc sa fiu amanta unuia. Aud ca se poarta. Se poarta femeile ‘mature’ care au viata ‘lor’ si nici nu observa ca el a sunat, sau nu; ca el iubeste, sau nu; femeile care se gandesc numai la ele. (daca-l prind p’ala care umple netu de cacaturi d’astea, ii rup gatul).
Are dreptate. Nu pot. Inca.
Intr-o lume de adulti crescuti peste noapte din copii ignorati si abuzati, tandretea, grija, afectiunea, altruismul nu sunt decat relicve ridicole. Nu pot sa ranesc omul pe care il iubesc. Il mai iubesc? Naiba stie? Iubirea asa… are un gust dulce-amar. Citisem – dar d’abia acum il inteleg. Imi sta in gat.
“credeam ca sunteti mai tanara!” ma asigura groparul.
Cum isi permite zdrenturosul asta sa ma agate? Ce anume face sa fie rezonabila invitatia lui la o cafea? Ce dracu am avea noi de vorbit? Ce sa caute mainile lui, cu unghii pline de pamant, pe corpul meu? Indignarea ma amuteste, si ramane fara ecou: muncitorii carand saci de ciment, taximetristii, pustii de liceu care pica bacul cu 2, chiar si barbatii din masini scumpe care opresc langa mine pe strada si deschid portiera – eu sunt doar un corp, printre alte milioane de corpuri. Toate – mult mai disponibile decat al meu. Dezavantaj eu, ca’s fraiera. In fiecare an, fiecare generatie scoate pe piata cateva mii de corpuri proaspete. Ce am eu in plus fata de o ‘femeie’ de 14 ani? 15 ani de… experienta?
N-am nimic de oferit. Toate calitatile mele s-au transformat miraculos in cerinte, si conditii. Barbatul modern vrea sa se simta bine; are destule probleme la servici. Are destule lucruri importante, si mize in viata lui – eu nu trebuie sa fiu – nici importanta, nici miza. Trebuie sa fiu ‘acolo’, mereu acolo. Tacuta, ascultatoare, cuminte. Sau rea, amenintatoare, puternica? Nu mai stiu. Ma simt in plus, si probabil asa si sunt.
“Learn to accept your situation so that the healing process will not become blocked.”
Asta raspunde Universul strigatului meu disperat – ce sa fac???? Ce ma fac? Cum am ajuns aici? Cum naiba ies? “Don’t avoid doing the right thing when you know it to be right, only because it will entail hurt.” Care naiba e ‘the right thing”? Mai stie cineva? Credeam ca daca-mi urmez si-mi respect sentimetele, o sa fie bine. De ce ma tradeaza propriile mele sentimente? De ce iubesc pe cine nu trebuie? De ce cel care nu iubeste ma tine legata? La ce-i foloseste dragostea mea terfelita, calcata in picioare, umilita? Se sterge cu ea la fund? “No longer letting emotions get in the way of clear reasoning and decisiveness.” Asta trebuie sa fac. Stiu, de mult. De ce n-o fac? Ce ma opreste? Nu mai cred de mult jumatatile lui de adevar. Nu mai sper nimic. Viitorul e clar, si nu ma include. Viitorul a inceput ieri, si ieri nu s-a intamplat nimic. Trecutul e deja dincolo de granitele memoriei. Barbatul care-mi mangaia picioarele nu mai exista. Pentru ce mai lupt cu mine insami? “Cowardice, weakness, avoidance of necessary suffering despite the positive outcome.”