Profu de mate mi-a spus fiu atenta, sa nu ma indragostesc. Trebuia sa intru la liceu. Aveam lucruri imp de facut. Era un tip destept si rabdator, si avea multa experienta cu copiii. Cum naiba nu stia ca e o idee proasta sa-i interzici ceva unui adolescent?
Evident, am plecat de la meditatii cautand, cu ochii in patru. Nu-mi pusesem niciodata problema pana atunci, dar parea fascinant. Periculos. Fascinant. Well … aveam de ales intre asta si probleme de geometrie in spatiu, la care oricum ma pricepeam. Dar asta… asta ce naiba era? Cum de nu ma gandisem eu singura la asta, inainte?
Si’asa a inceput. Cautarea. Vanatoarea. De senzatii, nu de baieti.
Aveam 3 ani cand m-am indragostit. Mama inca nu l-a uitat – inca ma intreaba de el. Eu da, de tot, si foarte repede. Nu era ‘el’. Cred ca am stiut foarte repede asta. Pentru o vreme insa, a fost ok sa fiu indragostita de el. Era ingrozitor de plictisitor la gradinita. Aveam nevoie de un motiv sa ma duc in fiecare zi. Laurentiu-1 a fost primul meu motiv.
Un an mai tarziu, in vacanta -un student la medicina, si chelner la hotelul in care am stat noi. Cred ca era dragut. Tatei i s-a parut ingrozitor de amuzant, si e posibil ca asta sa fi fost tot. Cred ca laurentiu-2 a fost inventia alor mei – motivatie pt mine, sa mananc in cantina aia infecta. Am rezistat eroic – inclusiv in ziua in care dupa ce au laudat-o, s-au imbolnavit toti de la tocanita. Mama inca n-a uitat. Eu da. Imi amintesc perfect tocanita si sentimentul ala difuz, inexplicabil de “nu, nu vreau” – dar cum i-am convins pe ai mei sa nu manance nici ei, nu mai stiu. Sau poate tot concediul a fost teribil de plictisitor –cu exceptia meselor, desigur.
In alt concediu, am incercat sa-i conving sa-l infiem pe … george? Asa isi aminteste mama, anyways. Eu stiu ca era foarte roscat si plin de pistrui. E suspect ca nu-mi amintesc sa-l fi vrut eu. Nu s-a putut, ceva probleme legale. Nu i-am spus mamei niciodata, dar cred ca pe George ea l-a vrut. Si tata? Tata avea deja un baiat.
Apoi au fost cei doi adrian de la gradinita din bucuresti – nr.189. Dap, imi amintesc perfect numele lor de familie, si cum aratau, si multe dintre bataile noastre. Nu m-am putut hotara niciodata pe care il vroiam mai mult, asa ca-i bateam pe amandoi la fel. Nici mama n-a putut sa aleaga.
Apoi au fost un fotbalist, un sebastian, alt fotbalist, un vecin de bloc, undeva printre ei – ochii albastri ai unui var cu care dormeam in fan si ma uitam la stele. Nope, mama nu stie nimic de astia.
Ma plictisisem deja de jocul asta: parea lipsit de substanta si nu-mi oferea mai mult decat o motivatie sa merg undeva sau sa stau intr-un loc plictisitor (de ex, la scoala; intotdeauna dintr-o alta clasa, ca sa evit supradoza din timpul orelor).
Apoi a aparut domnu dumitru cu sfatul lui lipsit de inspiratie, ca o reclama de sapun. Si m-am tinut tare o vreme. Tare, dar cu ochii larg deschisi. Aveam deja tone de experienta. Asta nu, asta nu, nici asta…
Aveam 14 ani si el era rocker, si avea cei mai ireali ochi albastri pe care i-am vazut vreodata. Dar nu m-am indragostit. Il ascultam vorbind cu pasiune despre muzica lui, si in sinea mea eram ingrozitor de plictisita. Asteptam pericolul promis. Eram dezamagita. Era un tip de treaba, dar nu era ‘el’.
El a aparut la timp, intr-o zi de 22 iulie. Asta e singura tema pe care am facut-o eu pt profu de mate: am asteptat sa intru la liceu, si pe urma m-am indragostit. Avea ochii negri, si parul la fel si lung, si era un fustangiu. Am simtit pericolul de la distanta – si m-am indragostit. N-o sa pot pleda niciodata pt inconstienta. Am stiut exact ce fac. Fusesem prevenita. Vedeam, cu mintea limpede, fiecare bucatica de zahar care ma atagea in capcana, dar nu m-am oprit.
Viata mea era total lipsita de sens, si el avea sa faca asta pentru mine. Sa-mi dea un motiv sa respir, sa cant, sa plang, sa sufar, sa astept, sa sper.
Pana la el, toate melodiile alea triste, superbe, nu avusesera nici un sens. Le ascultam rece, detasata, impasibila. “One more try, I didn’t know how much I love you…” Nu rasuna in mine nimic, nici o coarda. Ma temeam ca eram insensibila si pierduta pt societate. Apoi a aparut el, am zambit in sinea mea la replica lui ieftina de agatat, l-am privit superior ‘stiu exact ce faci’ si am stiut ca versurile melodiei aleia vor deveni importante pt mine. “Don’t you cry tonite, I still love you baby”.
Ok, poate am vrut eu sa devina, nu stiu. Eram in fata a 2 saptamani pe un platou de munte plin cu fete. Borrring! Ce era sa fac? Avea un tricou albastru, moale, care flutura fin in bataia vantului. Un alt fotbalist. Faptul ca parea ingrozitor de indragostit (n.r. de mine), ca toata ziua jucasem carti si taiasem numai juveti, ca invata la liceul unde vrusesm eu sa dau si nu m-au lasat… toate astea erau coincidente cu sens. Iar sensul era ca el era “el”, si viata mea trebuia sa se schimbe. In sfarsit!
Mama a stiut automat ce se intamplase cand am venit acasa de la munte si am izbucnit in plans. Sigur, m-a dat de gol si faptul ca nu mai plansesem niciodata pana atunci in fata ei (sau in public).
Nu mai stiu ce pozitie a adoptat mama fata de alex-1, dar 2.5 ani mai tarziu l-a urat din suflet pe alex-2. Sentiment impartasit din plin de mama lui – fata de mine, desigur. S-au urat si una pe alta, fara indoiala. Cum s-a intamplat ca 9 ani mai tarziu eram apropiate, si tineam una la alta - n-am nici cea mai vaga idee. Probabil sunt totusi o fiinta adorabila. Dupa ce ajungi sa ma cunosti macar un pic.
Pe primul nu stiu daca l-am iubit cu adevarat, dar pe al doilea l-am adorat. O vreme. Undeva intre lunile in care am plans ca l-am gasit cu una la mare si alea in care am aflat ce egoist insensibil era. Nici mama lui, nici a mea nu stiu nimic de asta. Am iubit fiecare bucatica din el, pt ca fiecare parea absolut perfecta. Si am fost ngrozitor de fericita. Cateva luni – am bifat-o si p’asta.
Apoi ani de zile am luptat sa simt iar macar o particica din ce-am simtit atunci. N-a fost sa fie. Nu stiu de mama lui, dar mama a refuzat sa creada ca s-a terminat mult timp dupa aceea. Ea si prietenii mei. Paream un cuplu ‘perfect’. Banuiesc ca nu era “el”.
Alex-3 a aparut cand ma asteptam mai putin. Eram atat de amarata si zdrobita incat uitasem sa respir. Am simtit pericolul, si ceva in minte s-a trezit din nou la viata. Ochii lui tulburi ma priveau sfidator, dar imi evitau privirea, si n-am putut sa cred in dragostea lui. Am refuzat sa cred intr-a mea. Un pericol nou, necunoscut mie pana atunci, caruia nu stiam cum sa-i fac fata. N-am vrut sa fie “el”, si pana la urma nici el n-a mai vrut.
Cum zboara timpul cand te distrezi!
Mi-ar fi placut la nebunie sa iubesc o singura data. Imi displace teribil atata promiscuitate emotionala din partea mea. Cum sa mai crezi cu tot sufletul, cum sa-l mai pui la bataie fara indoiala, cum sa pui capat cautarii – cand stii atat de bine ca de fiecare data ai luat-o de la inceput. Si cum sa mai crezi in iubirea altuia cand stii ca au fost atatea inaintea ta – toate la fel de speciale, la fel de “pentru totdeauna”.
Stiu ce am de facut, si parca mi-e sila s-o fac. Nu vreau s-o mai iau de la capat. Nu vreau! Nu vreau! Fir-ar sa fie! ... Si-am zis c-o sa fiu atenta! Am zis ca n-o sa-mi mai irosesc vremea si sentimentele pe cauze pierdute. Fir'ar! M-am saturat de jocul asta, m-am saturat de ...
Okay. Inca o data, si gata. Pot s-o fac. Sa-mi dovedesc mie! Ca nu sunt superficiala, ca nu ma joc cu sentimentele altora; nici cu ale mele. Inca o data. Poate de data asta imi iese.