Drumul catre Iad e pavat cu coincidente.

Pentru a nu stiu cata oara imi spune ca nu m-a iubit. Niciodata. 

Nu-mi spune direct, insinueaza... e un delicat. 
Am inteles eu gresit. 

Si eu, si ceilalti. 
Aia care mi-au zis sa nu cumva sa ma indragostesc de el, ca e un neserios, un fustangiu... 
Si eu, si cealalta femeie careia i-a frant inima, lasand-o sa creada ca ma iubea pe mine. Lasand-o sa ma urasca, sa-mi faca un viata un calvar cu povestile ei pline de cruzime. 
Si eu, si ceilalti care m-au judecat pe nedrept ca i-am furat barbatul, dupa ce ma prefacusem prietena ei. 
Nu-i pasa lui ce crede lumea...

Pentru a nu stiu cata oara aduce iar vorba de noaptea aceia. 
Noaptea in care nu l-am ranit, noaptea in care i s-a parut al naibii de amuzant, noaptea in care a incetat sa-i mai pese de mine. 
Oricum nu-i pasa, imi spune. Oricum s-ar fi terminat asa. 
Nu-mi spune direct, insinueaza. E un delicat. 
Am inteles eu gresit. 
A fost doar o joaca pentru el, a fost politicos si atat. O fetita prostuta ca mine nu intelege lucrurile astea sofisticate. 

Pentru a nu stiu cata oara vorbim despre faptul ca el nu ma vrea. 

Vorbim cu zecile de ore, fara incetare. 

Nu ma vrea, nu vrea ca lucrurile pe care le facem impreuna sa conteze. 
Nu vrea genul ala de relatie pe care il vreau eu - in care fiecare moment, fiecare atingere se aduna, construieste... 
Nu ma vrea pe mine - nascuta si crescuta intr-un cartier marginas, nu ca el, in centru. 
Nu ma vrea atat de saraca, si lipsita de ambitii. 

 

Nu ma vrea asa neinteresanta si lipsita de sofisticare. Nu ma joc niciodata cu sentimentele nimanui, nu ma dau, dezinhibata, in spectacol, nu sunt niciodata o provocare. 
Nu cunosc pe nimeni important, nu ma laud niciodata cu nimic. Astept cuminte sa ma vada, sa ma recunoasca... O victima. 
Ma foloseste si ma arunca iar la cos fara ca eu macar sa observ. O proasta. 
Nu-mi spune direct, ma lasa sa inteleg singura. E un gentleman. 

Nu ma vrea, dar nu ma lasa niciodata sa plec. Nu s-a intamplat niciodata nimic intre noi. Nu-mi datoreaza nimic, cu atat mai putin explicatii cand dispare din senin, sau cand reapare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se intoarce iar si iar la mine din comoditate. 
Il primesc de fiecare data inapoi, imi inghit furia si resentimentele, si ma fac ca nu observ ca ma dispretuieste pentru asta. Prostul. Fiecare dintre noi il dispretuieste pe  celalalt. In secret. 

Mintim amandoi si nu ne privim niciodata in ochi de teama ca celalalt sa nu inteleaga. 

Nu-l mai iubesc. 
Mi-e dor de el cand dispare iar, ma doare sa-l stiu distrandu-se, poate in bratele alteia, ma dezamageste de fiecare data cand se intoarce la mine cand ii merge prost, cand e deprimat, cand se simte singur. 
Dar nu-l mai iubesc de mult. 
Ma dezamagesc alegerile lui, de fiecare data gresite si superficiale. Ma doare lipsa lui de scrupule, lasitatea cu care ma minte si ma foloseste.
Ma doare sufletul cand ma respinge, dar nu-l mai iubesc de mult. Raman din orgoliu, din loialitate fata de mine insami. 

E ca un dans. 
El pretinde ca nu m-a iubit niciodata, ca el a fost tot timpul in control, puternic si indiferent... 
Ma seduce si ma abandoneaza iar, si iar, si iar...
Eu pretind ca nu ma dor respingerile lui, ca nu ma impresioneaza gesturile lui romantice, ca se intoarce la mine pentru ca m-a iubit odata, si i-am ranit orgoliul, si pentru ca nu poate recunoaste asta, nu ma poate ierta, si nu-mi da drumul. 
Se intoarce la mine sa ma chinuie, sa reia vechea poveste, sa-i ling eu ranile, sa ma vada ca sufar. 
Dar eu nu pot sa-i dau satisfactia asta. 
Si el nu poate recunoaste ca m-a iubit. 
E ca un dans al orgoliilor. Nimeni nu iubeste pe nimeni si nimeni nu e fericit. 

Poate m-am inselat. Poate sunt o proasta. O victima. Poate el e un psihopat, un monstru. Poate nu m-a iubit niciodata, doar s-a jucat, si s-a folosit de nevoia mea de a crede in ceva frumos. De ambitia mea de a clarifica lucrurile. De nevoia mea de closure. De uimirea mea ca exista oameni asa indiferenti, si reci , si plini de cruzime ca el. De curiozitatea mea si nevoia mea de a intelege cum a putut sa-mi faca asta. Cum poate sa fie asa si totusi sa para atat de sensibil, de atent, de normal. 

Poate ar fi trebuit sa spun eu prima adevarul. Poate ar fi trebuit sa am eu prima curajul de a spune ca doare. Poate lasitatea mea e mai mare ca a lui ca nu i-am confruntat niciodata minciunile. 
Poate chiar e ingrozitor de trist ca loialitatea mea se iroseste de atatia ani la picioarele lui. 
Poate lacrimile mele n-au fost chiar degeaba, poate ca e drept sa-mi fie rusine ca l-am iubit tocmai pe el - cel care ma merita cel mai putin, in timp ce i-am ignorat pe ceilalti. 

Poate e un moft sa cred ca as fi putut face mai bine, mai mult, toti anii astia. 
Poate mi-am irosit timpul degeaba facand tot ce am facut, si incercand mereu sa inchid cum trebuie lucrurile. 
Poate ca gresesc acum cand refuz sa cedez iar, cand pretind ca e alegerea lui si nu mai e absolut nimic ce as putea face eu. 
Poate ca lumea pentru mine ar fi fost mai frumoasa daca el nu ar fi existat. Poate as fi iubit pe altul, si ala nu s-ar fi jucat cu sentimentele si cu viata mea. 




Poate toate lucrurile care m-au convins sa-l iubesc, si toate lucrurile care m-au facut sa cred ca si el ma iubeste, 
n-au fost decat coincidente. 

Poate toate momentele noastre de intimitate emotionala au fost doar pentru ca eu il ascultam, si lui ii place sa vorbeasca despre el insusi. 

Poate nu zambea inconstient de fiecare data cand ma privea, ci pur si simplu s-a intamplat de cateva ori sa se gandeasca la ceva frumos si sa zambeasca. 
Poate Andreea m-a urat pentru ca nu i-a placut de mine, poate ca-mi povestea mereu despre el nu ca sa ma chinuie cu apropierea lor, ci ca sa se laude. 

Poate chiar n-au fost niciodata impreuna si a inteles ea gresit. 
Poate toate gesturile romantice si atentia au fost doar ca sa se culce cu mine, si pur si simplu a renuntat cand a vazut ca nu se poate asa usor. 
Poate venea la etajul meu pentru ca avea treaba acolo, si traversa in partea cealalata fara sa vorbeasca cu nimeni pentru ca persoana cautata nu era niciodata acolo. 
Poate a coborat din greseala la biroul meu, si nu pentru ca sperase sa fiu si eu la petrecerea ei de adio. 
Poate statea privind in gol langa xerox pentru ca uitase ce trebuia sa faca, nu pentru ca tragea cu urechea la ce vorbeam eu cu ceilalti. 
Poate se intoarce iar si iar la mine doar pentru ca il primesc. 
Poate ca mi-a povestit atatea despre viata lui, copilaria lui, prietenii, parintii, visele si fricile lui, pentru ca doar eu am fost dispusa sa-l ascult. 
Poate atingerile lui n-au insemnat niciodata ce am crezut eu ca inseamna - oamenii se ating tot timpul, din tot felul de motive, nu-i asa? Poate ca barbatul care-mi mangaia picioarele murdare de noroi dupa ce mersesem in picioarele goale prin padure pur si simplu n-a existat  decat in imaginatia mea. 

Stiu ca anul trecut am gresit eu. 
L-am primit inapoi prea usor, fara sa merite. 
I-am dat tot ce-a vrut, pe degeaba. 
L-am simtit distant si distras, si am inteles ca suferinta lui n-avea nicio legatura cu mine, si totusi am mers mai departe. 
Am ales sa pretind ca in momentele alea era al meu, si am mintit ca eram fericita. 
Desi muream cate putin de fiecare data cand ma simteam invizibila, utila, irelevanta. 

Planul meu trebuia sa fie perfect, fara nicio greseala. Ma cunosc, si stiu cat de departe merg ambitiile mele. 
Stiam ca mai devreme sau mai tarziu, o sa vad in ochii lui dragostea ce-o simte pentru alta, si atunci totul s-ar sfarsi, pentru totdeauna.
Dar el are mereu grija sa nu ma piarda de tot. Nu se indura, probabil, sa piarda singurul om caruia i-a pasat vreodata cu adevarat de el. 
Am crezut ca ma iubeste, cand de fapt el se iubeste doar pe el insusi. Se vede pe sine reflectat in ochii mei si asta e singurul lucru care ii place la mine.  






Ambitiile mele ma tin legata de el. 
Nevoia mea obsesiva de a sti adevarul. Nevoia mea de a sti ca nu m-am inselat, ca nu sunt o proasta. 
Nu sunt o victima - am ales sa merg pe drumul asta. Am ales sansa aia de 1 la un miliard ca el sa ma iubeasca inca in sinea lui. Sa ma ierte. Sa uite momentul ala cand i-am ranit orgoliul. Sa gaseasca in el curajul sa ma iubeasca cu adevarat - sa riste asta. Sa ma aleaga pe mine. 
De fiecare data cand am cedat, am crezut cu adevarat ca e cea mai buna solutie - pentru mine. Mie imi era dor de el, de vocea lui, de atingerile lui. Orice motive il aduceau iar la mine, nu mi-a pasat. 
Am facut tot ce am facut din respect pentru sentimentele mele. 
Mi-e ingrozitor de rusine ca l-am iubit. 
De fiecare data cand mi-a frant inima, am stat inchisa in casa cu lunile - nu ca sa-mi ling ranile, ci ca sa-mi ascund umilinta. 

Se spune ca ne intalnim Destinul pe drumul pe care mergem incercand sa-l evitam. 

Cred ca eu am pornit la drum convinsa ca ar fi ingrozitor sa iubesc. Ca asta distruge vieti si aduce numai suferinta. Ca mama ar fi fost poate fericita si ar fi avut o viata frumoasa daca nu l-ar fi iubit pe tata. Daca n-ar fi trebuit sa lupte pentru el, pentru viata lui, atatia ani. Daca n-ar fi fost prizoniera suferintei lui. Sau daca ar fi putut pur si simplu sa renunte, sa fie egoista, sa-l abandoneze, sa-si vada de viata ei. Si eu l-am pierdut, asa cum a pierdut si ea. Pentru ca asta era lectia pe care o cautam: nu merita sa lupti, renunta! nu merita sa iubesti! 

Sunt acum convinsa ca asta e tatal copilariei mele, cel pe care - convenabil - nu mi-l amintec deloc. Boala lui de plamani trebuia sa fie primul clue. Renuntarea. A ales-o probabil inconstient pe mama sperand ca ea sa lupte in locul lui. Sa-si asume ea responsabilitatea pentru viata pe care el nu mai vroia sa o traiasca. Sa-i dea ea curaj sa-si infranga fricile, motive sa vrea sa mai traiasca inca o zi, inca un an. 

Si eu duc lupta mai departe. Inca o zi, inca un an. Joc rolul ei, rolul lui, rolul meu inca n-a fost scris. Oglindesc mereu povestea celuilalt - cu lasitatea omului care nu are curajul sa-si asume propria lui poveste. Nu pot sa renunt - e ca si cum as renunta la tata. E ca si cum l-as lasa sa moara. 

Imi spun ca nu de el mi-e dor. Imi e dor de mine fericita. 

Of course God will forgive me, that's his business!

H.Heine

In mod ironic si absolut neintamplator, pentru mine, toate se reduc invariabil la asta: Dumnezeu fie ma uraste si ma chinuie, fie nu exista. Eu alta solutie nu vad.

Asta e mecanismul meu de a face fata vietii, de a-mi procesa sentimentele si emotiile - o lunga, infinita conversatie cu Dumnezeu. Era o vreme cand simteam ca imi raspunde, dar de la un moment dat incolo, am imbatranit, sau mi-a crescut prea mult IQ-ul, sau poate pur si simplu Dumnezeu s-a suparat si nu mai vrea sa vorbeasca cu mine.

Fac asta de atata timp, ca nici nu mi-am dat seama ca o fac. Parca m-am nascut facand asta. Am inteles intr-o noapte, cand barbatul pe care-l iubeam, un barbat eminamente rational si rece, mi-a aratat un om furios pe un Dumnezeu care l-a tradat, luandu-i ceva important. De atunci, el nu mai crede, si nu mai iubeste. Se simte mai in siguranta asa.

Oare si eu fac la fel?  

Tind sa cred ca oamenii care nu cred in nimic traiesc doar cu o jumatate de creier. Cei care doar-cred, traiesc doar cu cealalta. Omul intreg crede si cerceteaza, dar crede in continuare - lucrurile in care are nevoie sa creada.

Cred ca suntem toti si toate facuti din aceeasi materie, si ca ea vibreaza la unison, oriunde in univers s-ar afla. Si vibratia asta e "vocea" lui Dumenezeu. Asta daca tinem mortis sa ne legam de detalii despre cum "Cuvantul" a creat viata. Viata e vibratie.

Si de aici incolo, e simplu - aceleasi reguli, aceleasi principii, acelasi ritm. 

Nu ma pot hotara totusi daca Vointa poate cu adevarat schimba ceva sau in ce masura isi contine o samantza propriul ei viitor - in totalitate, in detaliu. Poate constiinta mea sa se ridice dincolo sau pe langa propriul ei proiect? 

O prietena, psihoterapeut, e furioasa pe mine ca refuz sa-mi "rezolv" problemele prin singura solutie posibila - psihoterapie. Furia ei camufleaza frica si neputinta in fata lucrurilor care "ti se intampla". Ca orice psihoterapeut, lupta pt a sustine iluzia puterii ei - asupra problemelor, fricilor, altor oameni. Se simte mai in siguranta asa.
Oare si eu fac la fel?

Nevoia mea de sens ascunde cumva teama de Intamplare? Am nevoie sa existe reguli si principii in Univers, pentru ca atunci exista o Logica, Echilibru. Tot ce mi se intampla are un sens, vine din ceva si duce undeva anume, si mai ales, are o legatura specifica cu mine.
Ma simt mai in siguranta asa?

Frica da sens vietii - suntem ce face frica din noi: atei, psihoterapeuti, magicieni...

Este viata mea propria mea creatie? Sau este ceva independent de mine, ceva ce ma creeaza pe mine pe masura ce se desfasoara. Sunt un om care se teme sa-si asume responsabilitatea propriei vieti, sau un om care se teme sa-si asume propria neputinta? 

Nu ma tem de nefericire. Nu ma tem de suferinta. Ma tem de non-sens. Sensul face si nefericirea, si suferinta, suportabile.
Nu ma tem de neputinta. Ma tem ca nu cumva sensul sa fie doar o biata constructie a mintii mele, un "mecasnism de reducere a tensiunii intrapsihice". Ma tem de mine, de orgoliul meu de creator, de puterea mea de a crea sens - sensuri false, justificative.
Am nevoie ca Sensul sa existe independent de mine si de vointa mea. Si imi place ca oamenii pe care ii iubesc si viata mea sunt propria mea reflectie. Asta ma face pe mine sa ma simt in siguranta. 

Oare ce fac deja pentru asta?

Imi pare rau ca l-am lasat pe recenzor sa ma treaca "ateu". Sper ca Dumnezeu stie cine sunt eu, chiar daca oamenii par mereu sa inteleaga gresit. Nu pot fi furioasa pe Dumnezeu si in acelasi timp sa nu cred in el.

Daca ar vorbi iar cu mine, poate l-as ierta. Dar mie mi s-ar ierta aroganta?

Nu de catre Dumnezeu, ci de catre oameni...

Do I love you because you're beautiful

or are you beautiful because I love you?

~Richard Rodgers and Oscar Hammerstein II, Cinderella

E una din zilele alea cand ma simt cea mai ghinionista fata din lume; cand ma indoiesc de tot si toate, dar cel mai mult de mine, pt ca eu sunt parca singura care 'nu face sens' in poveste. 

Ce ghinion sa-l iubesc tocmai pe el. De ce mi s-a intamplat mie tocmai asta? De ce? Ce-am facut sa merit o asa povara? Chiar sa nu existe un El pentru mine in toata lumea asta? Unu care chiar sa vrea sa fie cu mine, sa nu-mi reflecte inapoi la nesfarsit propriile mele indoieli. Unu care sa fie capabil de un gest atat de lipsit de egoim cum este ala de a iubi pe cineva - altul decat tine insuti.

Il vad ca se straduie; ii inteleg intentiile; dar nu va fi niciodata un baietel adevarat in felul asta; o sa ramana un Pinochio, gata sa minta frumos ca sa pastreze o imagine. Nu, nu ca sa nu ma supar eu - i se rupe lui de ce simt eu. Minte ca lucrurile sa para frumoase in continuare. Ce sunt ele, nu conteaza. 

Cum naiba am ajuns eu in mizeria asta de poveste? 

Reflecta asta propria mea incertitudine interioara? propria mea dificultate de accepta un comittment? Propria mea frica de intimitate si dependenta emotionala de altul? 

Da, m-am indoit de el in secunda doi. In secunda unu m-a lovit ca un fulger, am simtit ca se invarte pamantul cu mine. Timpul s-a oprit in loc. Pentru o clipa l-am iubit fara sa ma gandesc la nimic, fara sa ma tem, fara sa sper. Doar pentru o clipa.
Apoi imediat mi s-a strans stomacul, presimtind deja avalansa de probleme si complicatii pe care le cara cu el oriune merge. Uhuu! Am avut dreptate. Mama, ce tare sunt! 

Pentru cineva care fuge atata de obligatii, mi-am gasit o puscarie tare frumoasa: sa ma invart mereu in jurul cozii - il iubesc, nu-l iubesc, il iubesc, nu-l iubesc. 
Nu vreau sa-l iubesc. Doamne, de ce el? De ce e tocmai el perfect petru mine? 

Ce bine de el - el e in siguranta; el nu simte nimic in carcasa lui acoperita cu platose. Trece prin viata ca gasca prin apa, nu se uda niciodata. "traieste clipa". Face ce pare cool la momentul respectiv, isi regizeaza momente memorabile. Un adevarat colectionar de experiente. Nu, nimic nu conteaza dincolo de 'acum'. Nu, nimic n-a contat, n-a insemnat nimic. Las' ca e mai bine sa nu am incredere in el, zice. 
Normal ca e mai bine - pentru el. Zero responabilitate pentru orice zice, orice face. Ca doar mi-a zis....  

Cum de-l pot iubi? Cum de mi se pare atat de frumos si de perfect cand sunt cu el? Ce sunt eu daca sunt in stare sa-l iubesc pe el - o minciuna? 

Sa ma rog sa minta si de data asta? Poate se da mare, poate i se pare lui cool sa nu-i pese de nimeni si de nimic. Poate-i e frica sa nu-l ranesc si d'aia face ce face el cand ii e frica... Ce frumos ar fi. Wishful thinking. Cine pe cine minte pana la urma?

Cine e omul pe care-l iubesc eu de atatia ani? 

Ce putem noi construi impreuna fara ca eu sa am incredere in el, in sentimentele lui pentru mine, in loialitatea lui fata de mine... fata de noi. Cum sa-mi pun eu viata in mainile unui om care se joaca mereu cu ea? 

Sunt toate astea simple naivitati? E cumva o relatie intre doi oameni maturi altceva decat m-am obisnuit eu sa cred? Asta e viitorul: fiecare pentru el? Fiecare pe drumul lui, fiecare protejandu-si interesele. Sunt sentimentele o chestie demodata? Intr-o lume plina de atractii si "oferte speciale", sunt alegerile univoce o chestie perimata? Omul sofisticat nu mai iubeste?


Generalizez degeaba incapacitatea unui om de a ma iubi pe mine. Asta e tot ce e. Nici mai mult, nici mai putin. 


Da, toata rabdarea din lume - rabdarea mea - poate 'construi' o relatie. A mai facut-o o data, odata de mult. Rabdare, strans din dinti si ambitie cat cuprinde: reteta succesului. Reteta 'relatiei perfecte' in ochii tuturor, mai putini ai mei. 
Ce-am invatat eu atunci, la sfarsitul celor 9 ani de "relatie"? Ca nu se merita. Ca asa cum era la inceput, asa o sa tot fie. Ca vointa unuia nu tine loc de dragoste cat pentru doi. Ca daca n-o simti, probabil nu este; si daca trebuie sa lupti pentru ea, in final platesti mai mult decat face si gustul ala amar nu se duce prea usor.  

E oare posibil pentru mine o poveste 'adevarata'? Vad ca repet aceleasi teme - iar, si iar. Minciuni, ambitii, promisiuni desarte. Sunt eu un om atat de puternic sa fiu mereu atrasa de oameni atat de slabi? Mint eu oare cand iubesc, e propria mea lasitate reflectata inapoi catre mine de barbatul care nu ma poate iubi, si nu ma poate alege? Ma tem eu atat de mult de ceea ce sustin ca vreau, cat sa manaresc mereu calea catre situatii imposibile? 

Nu vreau sa repet greselile trecutului. Nu vreau sa-l 'salvez' iar pe el de propriile lui temeri si indoieli. Nu vreau sa fac eu iar toata munca, doar pentru ca eu vreau, si pot, si inteleg ca o 'relatie' inseamna de fapt multa munca. Nu vreau sa-mi petrec tot restul vietii intrebandu-ma ce simte el de fapt pentru mine. Daca nu cumva e langa mine pentru ca eu am facut ca lucrurile sa fie usoare si comode, si la indemana.

O prietena imi spune ca 'asa sunt barbatii': mereu manati de impuls, niciodata constienti de ceea ce simt, fara sa simta de fapt altceva decat dorinta de moment. Mereu rationalizand post-factum. Poate, cine stie. Asta sustine si el. Barbatul meu frumos si perfect, care nu e de fapt al meu, nici frumos, nici perfect. Si probabil nu va fi niciodata altfel decat in mintea mea. Mintea mea nebuna.

E totul prea greu, prea urat, prea meschin. O sa-l pot oare privi vreodata in ochi fara teama ca o sa ma pierd in intuneric? O sa ma poata oare vreodata privi in ochi simtind ca ma iubeste si ma vrea doar pe mine? Nu in ciuda fricilor si indoielilor lui, ci tocmai pentru ca ele exista. 

O sa-i pot vreodata spune cat il iubesc fara sa-mi fie rusine de asta? Fara sa simt ca asta ma anuleaza si ma umileste, ma reduce la o gramada de carne fara minte, manata de sentimente stupide, fara fond.

Nu vreau doar o relatie. Vreau dragoste.
Dragoste nemanjita de interese de moment, nepatata de suferinte, si minciuni, si indoieli. Din aia care dureaza toata viata. 

Se poate? 

“Prove yourself 
brave, truthful and unselfish 
and someday 
you will be a real boy“.

Why waste time reliving the past when there is so much to worry about the future?

De cate ori n-am auzit o femeie suspinand cu speranta la gandul ca el se va intoarce! De cate ori nu mi-am spus, cu vocea aia aspra si ferma a lui taica-miu, "nu fi proasta!". Nu fi! Lucrurile astea nu se intampla decat in telenovele. Nu vreau sa fiu femeia asta! Vreau sa fiu puternica, si independenta, si... si in control.

Mare iluzie si controlul asta. Nu exista control, aproape niciodata. Da, ce-i drept, viata recreaza iar si iar aceleasi drame si povesti - incat avem mereu senzatia aia placuta de 'aha!'. Are sens. Inca o femeie care asteapta ca el sa se schimbe. Ca el sa se trezeasca intr-o dimineata si sa realizeze ca pe ea o vrea. Cate sunt oare in momentul asta? Sute? Mii? Milioane? Femei proaste

Uneori ma gandesc ca pretutindeni in lume, chiar si in colturile aparent cele mai fericite si mai implinite, sunt femei care suspina dupa altul. Care "cred" in sinea lor ca lui totusi ii pasa; ca e ceva, o forta a Raului care il opreste, ii sadeste indoiala in suflet, ii topeste curajul propriilor lui sentimente, si-l tenteaza cu valoarea (de altfel atat de volatila) a deciziilor si alegerilor rationale.


Asa ca eu am decis inca de mult, de cand eram copil, ca eu nu voi fi asa. Mintea mea rece si lucida a inteles, a vazut, a tras concluziile. Concluziile neputintei, umilintei, subordonarii tacite fata de decizia altuia. Mintea mea androgina a decis: eu nu voi depinde niciodata de un altul. Cum o sa fac asta? O sa fug. O sa lupt. N-o sa-mi pese. Sunt atat de desteapta: o sa gasesc eu o solutie.

Singuratatea nu mi se parea un pret prea mare. Am fost dintotdeauna singura si m-am descurcat. La urma-urmei, nu exista cu adevarat o lipsa a singuratatii in doi, nu-i asa? E doar o iluzie de moment. O fantasma a mintii noastre feminine. Mintea slaba care nu-si poate contine emotiile si se lasa invadata de ele. Eu - am decis eu - eu nu voi fi asa.



Si anii au trecut. Asa cum trec ei. Din cand in cand imi rasuna iar in urechi amintirea femeii ciudate, isterice i-as zice eu acum, despre care mama imi spusese atunci ca era la a 7-a casnicie. Eram sub 1 m, si am privit silueta corpolenta cu respect si admiratie. Veneratie chiar. 7 mi s-a parut intotdeauna un nr magic. M-a ignorat cu seninatate mult timp cat a vorbit cu mama. Nu ascultam ce isi zic - foste colege de facultate sau ceva. Whatever. Prostii. Eram prinsa: nu mai vazusem pe nimeni niciodata atat de fascinant. Si dintr-o data, minunea s-a aplecat spre mine si mi-a prins barbia in mainile ei:

- Sa nu te mariti niciodata cu ala pe care-l iubesti tu! mi-a zis ea cu fermitatea convingerii interioare. Daca vrei sa fii fericita, marita-te cu ala care te iubeste el pe tine.

Apoi ea a disparut. A ramas amintirea acordului meu intern. Daca vrei sa fii fericita... Avea sens ce zicea ea. Chiar avea.  

Asa voi face.


Decizii, decizii... unde se duc ele cand mor? Oare se duc la cer? Se duc in iad? Decizii uitate. Decizii nerostite. Ce ne-am face fara ele? Ce as fi fost eu fara decizia asta care mi-a ghidat mereu, nestiuta, nesimtita, asteptarile...


Fara sa stiu, fara sa realizez, intreg universul meu intern s-a reorganizat atunci. A fost infiintata o Organizatie Secreta Pentru Asigurarea Fericirii. Sentimentele mele, abia nascute, erau luate pe sus de Agenti Secreti invizibili si dispareau in temnite nestiute de nimeni. Glasul lor cerand indurare nu trebuia sa fie auzit, nu trebuia sa-si exercite puterea magica asupra puterii mele de decizie. Numai asa puteam ramane rece, si lucida. Numai asa aveam puterea de a discerne daca el ma iubea pe mine, daca el era sansa ca eu sa fericita..

Reguli si legi aspre s-au nascut pentru a intari si sustine noul Regim. Nu cere ce vrei. Nu lasa sa se vada. Nu fa primul pas. Nu vorbi despre ceea ce simti. Nu-i privi in ochi. Nu simti. Fii rece. Fii desteapta. Fii puternica. Nu te atasa. Nu lasa de la tine. Nu negocia cu teroristii. Nu iubi. Nu iubi tu prima.

Cel caruia ii pasa mai putin detine controlul.

Dar in strafunduri, o miscare revolutionara s-a pus in miscare. Scopul ei: sa destabilizeze Sistemul. Sa readuca Sentimentele la putere. Sa le elibereze din temnite, sa le dea mana libera. Sa calce in picioare regulile.

Si uite-asa, in momente strategic alese pentru maxim de impact, sistemul era zguduit din temelii, legile lui puse la indoiala, mecanismele de protectie faceau scurt-circuit in lant, si groaza se infiltra la toate nivelurile. Am pierdut Controlul! Totul se prabuseste! E Sfarsitul. Lupte de strada, rauri de sange si lacrimi, confuzie, dezordine, haos.

Binele si Raul luptau pe viata si pe moarte, cand de-o parte, cand de cealalta. Totul pentru o cauza nobila: fericirea mea.



Dar viata produce cand te astepti mai putin o lebada neagra. Nu stii cum, poti inventa orice 'de ce'. O poti privi ca pe o curiozitate, sau ca pe o confirmare. Poti cauta in sinea ta motive - interiorul creeaza exteriorul.

Imi privesc in tacere prietena si nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu cum am facut. Nu stiu care e secretul. Nu stiu daca El-al ei se va intoarce, se va razgandi si el. Stiu ca se uita la mine si vede speranta. Uite ca se poate, isi zice ea. Si spera. Speranta aia ce doare, speranta aia plina de indoieli.

Din afara, eu stiu: ca el-al ei n-o iubeste. N-o merita. Ca nu se potrivesc de nici un fel. Ca n-ar fi fericita cu el.

Stiu pentru ca cineva mi-a spus asta, si eu am crezut.



Cat despre mine?
Imi par mai mult ca oricand o curiozitate a naturii. Exceptia care confirma regula, zice ea. Zambesc trist. Nu mi-a priit niciodata sa fiu o exceptie.

Eu, in mine, dau din colt in colt. Nu stiu ce sa cred. Ce sa fac. Mintea mea rece si lucida e intrigata. Vocea a amutit. I-am inchis eu gura. Imi baga strambe, si i-am spus sa se duca naibii.


E atat de ingrozitor de usor sa-ti doresti ceva. Ceva intangibil, ceva care-ti mangaie orgoliul, ceva pe care usor-usor il definesti ca special, cel mai special dintre speciali. Singurul. De neinlocuit. De nepierdut. Ambitia ia locul dorintei, si El devine un scop in sine. Scop care-ti reconfigureaza viata. Spatiul tau interior devine camp de lupta in numele iubirii - intre Ambitie si Ratiune. Imi privesc prietena si stiu exact ce-i trece prin minte. Ma recunosc. Nu fi proasta! vs Ce proasta esti!

M-am trezit intr-o zi simtindu-ma ca un caine care, dupa ce a alergat ani de zile dupa o roata, a prins-o. Now what?

Sigur ca am sperat. Dar n-am crezut niciodata cu adevarat. Sunt o fata desteapta. Fata lu' tata.


Dupa ani de regim dictatorial, prizonierii eliberati vad in sfarsit lumina. Au visat-o, si-au inchipuit-o in nenumarate feluri. Au scris si regizat sute si mii de povesti despre cum ar fi. Si acum o privesc in fata, nedumeriti, stangaci. E... altfel.

Si frica se strecoara usor in sufletele lor. Un tip nou de frica, paralizanta. Frica de libertate. Ii tenteaza sa se intoarca in celule. Acolo macar se simteau in siguranta.
Aici afara, totul e posibil.


S-a intamplat pe neasteptate, intr-o dimineata sa realizez ca atunci, in momentul ala eram fericita. Iar el, el nu facea nimic. El dormea. Un sms a imortalizat momentul. Dovada de egoism si speranta in acealsi timp. Un sms catre o prietena singura si trista, care vroia sa stie cum sunt. Si-a imaginat momentul de atatea ori. Speranta din aia care doare, plina de indoieli.

speak well of death

I woke up on Sunday very early, as I do nowadays. I'm probably old by now, I just haven't realized it. Old people do this sort of thing. I went into the kitchen for my coffee, but when I got there, I froze. Baby was obviously ill, barely standing on his tiny feet.

I never cried so hard in my life, not even when my dad died.


Baby is a blue parrot. And I usually don't pay that much thought to him. In the mornings, we talk a bit while I wait for my coffee to boil, and over the years, I often suspected him of forgetting who I was from one day to the next. At some point, I was angry with him for beating up the smaller birds. I pointed my finger at him in warning. He stopped hurting the others, but he was upset with me for weeks and he pretended not to see me when I greeted him in the morning. He doesn't know my name, but he knows what "don't!" means.

He's smaller than my fist, and I have really small hands. And I don't really care for him, he's my mom's bird. He's just... there.

About a month ago, his girlfriend died. Suddenly. I was shocked. I didn't see it coming, and I see everything. I blamed my mom for being selfish and careless. I cried, then I cried some more, reminded of my own possible death. Then I moved on. Just like everyone. She was green.


Then my mom wanted to buy a new one, because Baby was lonely and depressed. I became involved again, urging her not to buy an identical one to the one that died. It seemed ungracious and plain sick to replace her like that. And then she bought two, very young ones, and I spent a week angry at her for being cheap, and selfish.

and then the new girl died about a week ago, despite my taking her to the doctor and putting my faith in him; the treatment didn't work. and I started having nightmares about being dead too, with tiny, skinny, birds legs. and my mom wouldn't really care about my wishes, just like she does in real life, I thought.


But now Baby is dying and I can't stand it. When the hell did I start caring for this little guy? 3 years is a long time, but he's just there. what do I care?


I spent this whole Sunday away from home, terrified of coming back and finding him dead, like I found the other ones. Maybe 3 in a row is too much. Maybe his being a rebel touched a cord inside of me and we became alike. Maybe it's because he's blue, or maybe because I'm afraid of dying myself. Or maybe it's because I was too young to mourn my father, and I was never aloud to cry over him - cos I'm expected to be perfect and strong. and now I cry for all of them, me included.


and I wish I was angry at the two doctors that don't seem to know what they're doing. Or angry at my mom, for whatever. Anger makes you feel strong, and mighty. But all I feel is dread.
Maybe I am identified with the poor bird. We're both blue, we're both helpless, we both don't understand what the heck is going on.


and there are moments when I can't stand the tension anymore. I want him to die already! He's gonna die anyway, right? why wait. he's having a miserable life. he can't eat the stuff he likes; I terrify him to death 3 times a day when I have to catch him and shove disgusting medicine down his throat. and the damned thing's not working. and he's getting worse. and I'm a horrible person for wanting him to die faster, die on my own terms, so I could only cry once. not 3 times a day, for a week.



and maybe I brought this on. I've been reading this book - about death, and dying, and the primal anxiety that we all feel about it. as I read through, I felt superior in my understanding. such arrogance! yeah, so what if all problems start here? the man who can't chose one woman, the friend who can't be alone, the other who throws himself in pointless, numerous affairs, even my mom who won't let me grow up, and my refusing any sort of responsibility or commitment - we're all terrified of running out of endless possibilities, afraid that the voice inside is just waiting for a chance to whisper: you're going to die too!

but who cares?


and we don't speak of death. we never speak of it.
we speak of sex, and politics, and football. about our hopes and dreams, and our stupid, shallow ambitions. but we never speak of Death.
nobody wanted to talk about what I feel these days. I tell them my parrot died today. And they're pretending not to hear. I'm heartbroken. My whole world collapsed in a second bc some stupid bird that doesn't even know who I am is dying. you hear? I'm dying inside.


and I'm terrified.


and I went straight to bargaining on Sunday morning. as if my worthless life could actually be a bargaining chip. as if god would actually manifest itself at my will. as if he/she couldn't see right through my selfish offer.
I wasn't really trying to save him. I was only trying to save my sorry ass from living through losing him. and god knows this, as he saw the same stupid movies as I did. sacrifice must be honest to work my ass. that's a fairytale. you can't negotiate your way around death. it knows every trick in the book.

and I know all about death. I know about grief. and anger. I watched my 80 years old grandmother die in my arms, and I didn't even blink. I know that all things come to an end at some point, and I get it why it must be so. but this is personal. this is my death somehow - it belongs to me. and all the knowledge in the world won't help me - I need to control this.
not him. I won't have it. I won't let him go. I'll shove all that yellow stuff down his throat, I'll go to every damned doctor in this country, someone's got to know how to fight this, how to stop this. this must stop. now.I couldn't save the other two, but I will save him. this time, I won't lose. I can't! I can't...


but the crazy part?
it's that all this is about me.
Not even his death belongs to him. I stepped in and I made it personal. It belongs to me now, it's between me and my god. and god doesn't seem to care about what I want. god minds his own business.

and Baby will die, regardless

Sa-mi plang de mila...

am fost la mare, o zi si un pic.
o dorinta nerostita, indeplinita pe neasteptate.

m-am simtit ingrozitor de singura, atat de singura ca intr-un moment de disperare, mi-am facut si bagajul, hotarata sa infrunt 2 autobuze si un tren sa ajung ACUM! inapoi acasa.

apoi a rasarit soarele, norii s-au imprastiat, m-am mutat din camera aia portocalie si odioasa, pe plaja, si m-am linistit. mi-am cumparat niste foi si am inceput sa vorbesc cu mine. nu stiu de ce, dar propria mea voce ma linisteste - cand vorbesc suficient de lent ca sa ma ascult, si mana, lenta saraca, imi permite asta.

am luptat in secret cu un sentiment de rusine care ma prindea pe la colturi, cand ii vedeam pe ceilalti cum se uitau la mine. o femeie singura pare intotdeauna penibila, cumva, nu? de parca e defecta. daca mai si scrie de zor, parca prea cauta sa se dea interesanta. saraca. doar-doar, o baga-o si pe cineva in seama...

cand a fost sa pun cortul pe plaja, am gandit indelung unde sa-l pun. cat de aproape de celelalte, putine? aproape de cine? n-as vrea ca baietii aia sa creada ca mi-o caut cu lumanarea daca ma pun langa ei.
am ales instant sa-l pun la apus, ca sa nu bat la ochi. noua fauna de vama a ratacit pe drum vechile reguli de conduita. vamaiotu postmodern nu se simte libercugetator decat daca urla noaptea la 3 in capul muritorilor de rand care dorm in prostia lor. n-aveam chef de glume.

daca nu stau pe plaja parca n-am fost la mare. oricum comfortul unui dus in tara asta se imbina gretos cu lucrurile ieftine si de prost gust cu care sunt placate camerele 'de hotel', invariabil portocalii! (de ce? de ce? de ce?) Am devenit mai sensibila, mai mofturoasa. Uratul imi face rau fizic. O noapte in camera aia si m-am trezit cu greata. Am dormit ghemuita in sacul meu, cu teama de a ma apropia de cearsafurile alea mirosind a portocaliu ieftin.

Pe plaja, ritmul marii ma linisteste. Am dormit bustean, in ciuda idiotului care punea muzica in Stuff cu bassul la maxim si boxe de calculator. la 6, am deschis vag un ochi interior cand am auzit iar bolero-ul. excelent, mi-am zis, inca fac asta. n-am avut putere sa vad rasaritul, mi-am inchis la loc ochiul si m-am culcusit in cei doi saci de dormit pe care-i mixasem: e si mai frig cand esti singur. n-am dormit de mult asa bine.

dimineata, o vreme absolut superba m-a facut sa ma indoiesc de amintirile recente cu ploaie si frig. bine,... dincolo de spatiul gol pe plaja care o lumineaza, vama e deprimanta cand vezi toate gheretele si barurile alea parasite, distruse. mancare proasta, pt ca n-am indraznit sa mananc singura la un restaurant. poate sunt eu de moda veche, dar si in bucuresti se uita lumea la mine ca la circ daca ma asez singura la o masa. nu pot sa mananc in tensiune, sunt si eu om.

aveam bani in plus (aia pe care nu i-am mai dat camerei portocalii), asa ca mi-a luat rapid o carte si niste magneti de frigider. sunt un monstru de egoism, stiu: n-am luat nimic, nimanui. doar mie. ultimii ani au adunat in mine multa nemultumire si tristete: ma simt extrem de neapreciata, si folosita, si nevalidata. asa ca nu mai pot da, nimic, nimanui. nu mai am de unde.

stiu, tre sa invat sa cer; dar in ciuda a ce stiu despre injonctiuni, as prefera mai degraba oameni care ofera alora care doar iau. asa sunt eu, naiva. problema e ca nu stiu de unde sa-i iau. fac io ce fac si toate relatiile mele se denatureaza rapid. par prea sfanta, prea perfecta, prea critica, prea naiba-sa-ma-ia-ca-zau-nu-sunt. fiecare vede ce-i convine. sunt ca o oglinda in care se reflecta Frica. De ce, nu stiu. Poate mi-am decis eu, la un moment dat, sa-i tin pe toti la distanta. oare de ce? ptr ca erau superficiali si energofagi nerecunoscatori? ar fi o idee.

imi vine sa urlu. la mine, sa ma trezesc.
la cer, sa ma scuteasca o data!
e funny cum calitatile se transforma miraculos in defecte cand nu primesti ceea ce vrei.

e al naibii de usor sa-mi reprosezi ca sunt "prea" orice. n-as putea fi 'calduta' nici daca as vrea. e posibil sa dispretuesc asta pt ca nu pot fi. asta e singurul lucru care a ramas constant in viata mea, inca de cand eram in scoala primara: vreau sa fiu si eu ca ceilalti. sa blend in.si Vocea care intervine si zice: nu fii proasta!
as vrea eu!

cand eram printr-a 5-a, era o gasca al naibii de cool. visam sa fiu de-a lor. imi imaginam tot felul de chestii cool pe care le faceau, si cum aveam eu sa-i cuceresc cu eforturi supraomenesti prin care sa ma dau drept cool. printr-a 8-a, nu mai stiu cum, m-am trezit printre ei. am aflat ca ei ma credeau pe mine cool, ca le-a fost frica tot timpul ala sa vorbeasca cu mine sa nu le dau flit, si ca erau ingrozitor de boring. bine, faptul ca ma credeau pe mine speciala e de'ajuns sa-i descalifice, I know. si sunt realista, nu modesta.

ceea ce vreau eu e sa nu mai gandesc. deloc. ok, sa stiu cat rest am de primit la paine, ca sa nu ma mai uit tamp la femeia aia cand imi cauta aprobarea din priviri. da, asta ar fi grozav: sa ma pot concentra pe paine. capul meu de mate saracu :-))) d'aia n-am facut eu liceul de arta, sa nu se piarda geniul lu taicamiu. HA! ce oameni prosti (mama si profu de mate). ce oameni prosti. uita-te la mine: cat naiba face 5x8?


MOR de plictiseala. nici asta nu s-a schimbat. cand eram foarte mica si ma pocnea plistiseala, ma puneam in cap. si stateam asa ore intregi. ciudat, dar si acum gasesc pozitia xtrem de relaxanta. poate putin prea ... sexuala, perversa, dar whatever. proiectez :-))

ce frumos era la mare. ce caut io aici, in lumea asta gri in care nu-mi gasesc deloc locul?


nu vreau sa zic lma niciunei marii. nu vreau! sunt deja prea multe complezente. n-a mai ramas urma de 'verde', numa' plastic cat vezi cu ochii. nu vreau, frate. nu vreau sa ma "integrez". nici lu' mama nu-i zic. asa de puternica e credinta mea :-) dc as avea si nitica ambitie, ce frumoasa ar fi viata...


un nene, pe plaja, vine si-mi aduce o carte. "v-am vazut scriind mai devreme". zic 'da' cu inima stransa. sunt extrem de nesociabila. n-am chef niciodata sa dau explicatii, mai ales cand mi se aplica etichete pe frunte.
cartea n-a fost, cum ma temeam, ceva care sa ma aduca pe calea cea buna si sfanta. ci niste dialoguri, purtate de oameni necunoscuti mie, despre chestii care de altfel ma intereseaza. dumnezeu, viata, logica lor, bine si rau... d'astea. nimic, dar absolut nimic nou.
am citit, dezamagita, la intamplare, intrebandu-ma de ce trebuia sa ajunga la mine cartea aia. de ce atunci. cat de nedrept ca suferisem o zi intreaga singura, si azi aveam deja doua carti!

abia dupa ce omu si-a recuperat cartea si m-a amenintat "pe dupa-amiaza!", abia atunci am inteles: nu era nimic nou in carte, dar in mine, Vocea nu se auzise nicio secunda. niciun comentariu. nicio rautate. nici pic de dispret. doar dezamagire, ca asa e ea, pretentioasa. ii plac surprizele.
dar mesajul dintre randuri era "ai dreptate".

nu, nu era bucata despre genii; n-am de gand sa ma las complexata de unu ca Leonardo daVinci. nici faza despre Dumnezeu ca dublare energetica a orice. stim si noi cate ceva. Nici bucata despre Liberul Arbitru, ca necesitate in a invata singuri despre Bine si Rau ca optiuni interioare, nu obligatii exterioare. ok, oamenii aia nu ziceau chiar asa, dar eu nu retin cuvinte si nu pot cita. erau de acord cu mine, si asta e tot ce conteaza.
dar a fost un detaliu, aproape trecut cu vederea, cum ca Voltaire l-a criticat pe Dumnezeu ca e prea tolerant cu oamenii. Nu stiu mai nimic despre Voltaire-omu, nu stiu cum a sfarsit-o, dar sper ca si-a invatat lectia. Ceea ce mi-o doresc si mie de altfel, cu indoiala de rigoare.

Acum vreau sa stiu daca Dumnezeu s-a suparat pe el, sau dimpotriva, a fost intelegator...

We had it all, I gave it up, I wanted more

I have this friend. She’s beautiful, and has like a million friends, and everything in her life went easy. Always. She always gets her way, and she can see the sense in that. She never doubts it, for a second. Her right to the things she wants.

There is no rejection in her life. No telling her 'no'. There's no way she cannot have it all - all that she wants. And she cannot stand pain. Any, no matter how small. She doesn't see how it can make sense in getting something she wants. She doesn’t understand suffering for the sake of a greater good. I do.

Now why is that?

It doesn’t make me wiser, just more compliant. It doesn’t mean that I understand more about life, or whatever. My karma theories only help cover the feeling of discontent and helplessness with how my life always seem to lead to some sort of suffering, or letting go of things I cannot have. I need to give it some sort of sense, and it helps me to think that all things worth having are worth paying for. But what it all comes down to – do I end up paying more for the things others get for free?

And did I learn not to bother wanting things to cover for not having them? Did I learn being wise as a way to cope with rejection?



All the things I know now, all the things that make me look so wise and knowledgeable I had to figure them out because things seldom turn out the way I want them to. I'm often left with wondering what the hell went wrong, or why the hell can’t I have what I want, just for once? What it must be life for those who always get the best before they even move a neuron! I never get what I want, ever. Unless I can give it to myself, unless I can make it happen -and that usually means ‘things’ – because I have this innate fear of playing with people’s lives. It’s like… if I make someone do something, it’s not real. It’s manipulation, it’s fake, it’s not their free choice and it won’t last. Hence, it means nothing.

Yes, I do believe people can make people do things and bypass free choice. Not because I’m better or more powerful than others, not bc of some magical thinking on my part, but bc people often do give away their responsibility and fake participation and don’t own up to the things they do. I have tons of examples – friends, people who have confided in me over the years I’ve heard so many men wine about how they didn’t really want to get married and have kids, someone else made them do it – that I never dare tell a man “stay with me, I’m the best option for you”. Heck, what the hell do I know? I’m not the best anything. What would I do with a prisoner?



All my friends are (happily?) married. Half of them have children, quite nice ones I’d say. The other half desperately want some. And I feel caught in the middle of all this, the blank screen for everyone's projections. Often unsure of how I stand on these issues. I was the first of them to get drunk, have a serious rel, talk freely about sex, use drugs, or whatever. I still am the one who’s had the longest rel, longer than their marriages. The cleanest breakup. The more interesting life, I should say. I can usually face up to their criticism and pushing. About what I do, or don't - with my life. But now my ex has a baby, and I can’t help feeling like the looser.

Was there a competition I wasn’t aware of?

It feels like all my dreams and wants only managed to make a mess of things. No, I didn’t want to get married then. And probably not to him, as he was then. Didn’t like him that much actually. had stopped loving him at some point. Although I did love him - so much - it got lost on the way. I know it started with him sitting in next to the taxi driver and not me coming home from the hospital. I felt lonely then. And that woke me somehow to whom he really was and had been all along: a stranger. Someone looking at me from a distance, but never holding my hand.

But I listen to him to him now and he’s different. He’s alive, he’s real, he’s perceptive, for the first time ever he notices my feelings, talks about them, pays them respect. How is this possible? Is it he’s growing older? Is it the baby, and being a father – something I didn’t use to think would work that well for him? Or is it her – the woman we never really talk about. Did she change him? Is this her influence? And further, and more important – was it me, back then? Was I the one who “made” him so cold, and distant, and unresponsive.

How can my feelings matter now, when they never mattered then, for the whole 9 years we were together? Now that I don’t matter anymore...

Am I the secret, unrecognized architect behind my failures? Is it that despite my bestest efforts not to control others, my very refusal fuels their participation in the process and becomes their motivation?
Or is that by refusing to control them, I also refuse to control my own life - thus declining my responsibility for the whole damn thing that eventually becomes my life?
Is it too much to want the other to bear the responsibility of choosing me?


So I can’t stop feeling like I lost. All the way. I traded him for the one that didn’t really love me after all. The one that never even acknowledged me - nor my feelings, or his; the one that pretended that nothing ever happened and I didn’t matter at all. The one I could never look in the eyes and tell "choose me!".
The one that wouldn’t even allow me the right to mourn his loss, as how could I have lost something that never happened? How my behavior could had been appropriate, how could my anger be just, when I never existed in the first place? Or maybe he never existed, I’m... I don't know anymore. I remember someone making me feel special, and loved. Someone encouraging me to do what’s right for me, someone who’s eyes kept smiling when looking at me. Someone who loved touching me. But I never got to have all that. It just went poof! the second I tried to touch it back. And I was left wondering.

Now why is that?

Why do I understand suffering as a just price to pay for the things I want?
Now I know I have a lot of nice things; but that's just not the point. Why do I never get what I want, even though I keep wanting less and less over the years?
Do we really ever get to choose what we get?

I know it looks like we had it all. Maybe we did, but I didn’t.

I wanted love.
And I never really got that either, did I? Now why is that?