gapingvoid.com
Nu pot trai pur si simplu: trebuie sa merit asta; sa-mi castig dreptul.
Cum? Sincer nu-mi e clar.
Nu reusesc sa-mi explicitez propriile axiome - cantaresc automat consistenta si valoarea lucrurilor, persistenta lor in timp - si, din pacate, rare ori ma insel. Stiu exact cat o sa dureze o decizie - daca maine, sau peste 10 ani o sa o judec drept buna sau ingrozitor de proasta. De fapt, asta e sita prin care le trec pe toate.
Toate au o explicatie - dar asta nu valoreaza absolut nimic. Sa stii 'de ce' - atunci cand stii - nu te ajuta. Unii cred ca iti ofera argumente sa combati, sa controlezi, sa te impui. Asta e o iluzie. 31 de ani de observat lumea imi spun ca singura explicatie, la baza a absolut tot ce exista, e necesitatea - in forma cea mai basic, cea mai primara. Ceea ce se intampla e necesar sa fie fix asa, si nu altfel. Daca putea sa fie si altfel, ar fi fost.
Oamenii care judeca stramb, schimba contextul si nici macar nu observa. Judeca decizii trecute in contextul a ceea ce sunt si stiu in prezent; ii judeca pe altii, in propriul lor context, nu al alora. E absurd - si obositor pt mine sa tot observ asta si sa caut modalitati dragute de a le spune, sau a tacea.
Anyways... Am senzatia ca s-a inchis un cerc. Am strabatut un drum, si m-am intors intr-un punct in care am mai fost, de mult, cand eram mica. Si acum trebuie sa o iau de la capat. Si d'aia mi-e frica. Intre timp, mi-am pierdut increderea nezdruncinata in mine. Mi-am pierdut naivitatea. Am pierdut o gramada de timp.
De ce? Ce am luat cu mine? Si ce rol joaca?
Am adunat un soi de umilinta combinata cu vinovatie. Fac misto de mama cand lasa apa curgand aiurea - ca sunt copii in Africa care nu au ce bea. Ea rade, dar eu ma simt vinovata pe bune. Am vazut o femeie la vreo 30 de ani dand inapoi cand rujul pe care il vroia era 3 lei, nu 2 cat crezuse. Am inghetat instant. Cu ce sunt eu mai buna ca ea? Ce-am facut eu sa merit sa fiu aici unde sunt azi? Nu-mi vine nimic in minte.
Nu sunt vreo altruista. E pur si simplu spaima - de a nu controla absolut nimic din ce sunt si ce am eu azi. M-am nascut asa. Parintii mei, pur si simplu, au avut chestii. Am primit chestii pt ca sunt ceea ce sunt.
Ma gandesc uneori ca tot ceea ce sunt eu e in cap. In capul meu - la propriu. Daca as avea un accident, daca mi-as praji creierul, daca n-as mai avea ideile pe care le am, daca n-as mai putea sa comunic asa cum o fac - n-ar mai ramane nimic din mine. Personalitatea mea, dintotdeauna, s-a bazat pe faptul ca sunt desteapta - mai desteapta ca altii; mai rapida; mai... nimic. Atat.
Ii ajut pe altii - pentru ca inteleg prin ce trec. Preiau conducerea atunci cand inteleg situatia si stiu o solutie. Le spun altora lucruri pt ca le stiu, stiu ce stiu, si stiu ce nu stiu altii. Imi recunosc limitele pt ca stiu ce poate fi si ce nu. Totul se reduce la asta.
Si acum mi-e frica, pt ca trebuie sa fac ceva. Si pt prima oara in viata mea - tre sa fac ceva ce nu stiu ca pot face bine. E un gamble. Si mai rau - ii implica pe altii, ii afecteaza.
Si nimeni nu poate sti ce-i in capul meu, daca vreau sa iasa bine.
Trebuie sa fac ce fac eu atat de bine de atata timp - sa fac pe desteapta; sa par ca am toate raspunsurile, ca stiu exact ce fac - doar ca de data asta trebuie sa o fac eu, cu buna stiinta. Si sa fiu recunoscatoare ca ceilalti cred. Toata datile alea cand ma revoltam ca se asteapta prea mult de la mine, nerezonabil de mult... Ha! It's pay-back time! Trebuia sa ma multumesc cu ceea ce am, cu ceea ce primeam.
Si pt un om care se lauda cu stiinta lui, e ironic sa descopar ca certitudinile ma inspaimanta. Ca de fapt, nu vreau sa stiu.
Vreau sa ramana totul o impresie, un potential.
Viata mea e exact asa cum trebuia sa fie - plina de incertitudini. Si eu o traiesc pretinzand ca incerc sa le lamuresc. Ca toata lumea.