Of course God will forgive me, that's his business!

H.Heine

In mod ironic si absolut neintamplator, pentru mine, toate se reduc invariabil la asta: Dumnezeu fie ma uraste si ma chinuie, fie nu exista. Eu alta solutie nu vad.

Asta e mecanismul meu de a face fata vietii, de a-mi procesa sentimentele si emotiile - o lunga, infinita conversatie cu Dumnezeu. Era o vreme cand simteam ca imi raspunde, dar de la un moment dat incolo, am imbatranit, sau mi-a crescut prea mult IQ-ul, sau poate pur si simplu Dumnezeu s-a suparat si nu mai vrea sa vorbeasca cu mine.

Fac asta de atata timp, ca nici nu mi-am dat seama ca o fac. Parca m-am nascut facand asta. Am inteles intr-o noapte, cand barbatul pe care-l iubeam, un barbat eminamente rational si rece, mi-a aratat un om furios pe un Dumnezeu care l-a tradat, luandu-i ceva important. De atunci, el nu mai crede, si nu mai iubeste. Se simte mai in siguranta asa.

Oare si eu fac la fel?  

Tind sa cred ca oamenii care nu cred in nimic traiesc doar cu o jumatate de creier. Cei care doar-cred, traiesc doar cu cealalta. Omul intreg crede si cerceteaza, dar crede in continuare - lucrurile in care are nevoie sa creada.

Cred ca suntem toti si toate facuti din aceeasi materie, si ca ea vibreaza la unison, oriunde in univers s-ar afla. Si vibratia asta e "vocea" lui Dumenezeu. Asta daca tinem mortis sa ne legam de detalii despre cum "Cuvantul" a creat viata. Viata e vibratie.

Si de aici incolo, e simplu - aceleasi reguli, aceleasi principii, acelasi ritm. 

Nu ma pot hotara totusi daca Vointa poate cu adevarat schimba ceva sau in ce masura isi contine o samantza propriul ei viitor - in totalitate, in detaliu. Poate constiinta mea sa se ridice dincolo sau pe langa propriul ei proiect? 

O prietena, psihoterapeut, e furioasa pe mine ca refuz sa-mi "rezolv" problemele prin singura solutie posibila - psihoterapie. Furia ei camufleaza frica si neputinta in fata lucrurilor care "ti se intampla". Ca orice psihoterapeut, lupta pt a sustine iluzia puterii ei - asupra problemelor, fricilor, altor oameni. Se simte mai in siguranta asa.
Oare si eu fac la fel?

Nevoia mea de sens ascunde cumva teama de Intamplare? Am nevoie sa existe reguli si principii in Univers, pentru ca atunci exista o Logica, Echilibru. Tot ce mi se intampla are un sens, vine din ceva si duce undeva anume, si mai ales, are o legatura specifica cu mine.
Ma simt mai in siguranta asa?

Frica da sens vietii - suntem ce face frica din noi: atei, psihoterapeuti, magicieni...

Este viata mea propria mea creatie? Sau este ceva independent de mine, ceva ce ma creeaza pe mine pe masura ce se desfasoara. Sunt un om care se teme sa-si asume responsabilitatea propriei vieti, sau un om care se teme sa-si asume propria neputinta? 

Nu ma tem de nefericire. Nu ma tem de suferinta. Ma tem de non-sens. Sensul face si nefericirea, si suferinta, suportabile.
Nu ma tem de neputinta. Ma tem ca nu cumva sensul sa fie doar o biata constructie a mintii mele, un "mecasnism de reducere a tensiunii intrapsihice". Ma tem de mine, de orgoliul meu de creator, de puterea mea de a crea sens - sensuri false, justificative.
Am nevoie ca Sensul sa existe independent de mine si de vointa mea. Si imi place ca oamenii pe care ii iubesc si viata mea sunt propria mea reflectie. Asta ma face pe mine sa ma simt in siguranta. 

Oare ce fac deja pentru asta?

Imi pare rau ca l-am lasat pe recenzor sa ma treaca "ateu". Sper ca Dumnezeu stie cine sunt eu, chiar daca oamenii par mereu sa inteleaga gresit. Nu pot fi furioasa pe Dumnezeu si in acelasi timp sa nu cred in el.

Daca ar vorbi iar cu mine, poate l-as ierta. Dar mie mi s-ar ierta aroganta?

Nu de catre Dumnezeu, ci de catre oameni...