Death explains it at the end.

gapingvoid.com

De cand a inceput anul, am inceput sa am atacuri de panica. Mai ales noaptea - cand trebuie sa las inca o zi sa treaca, fara urme consistente in viata mea - si nu ma indur. Inca 10 min, inca 30 - poate vor reusi sa-mi justifice umbra pe pamant.

Nu pot trai pur si simplu: trebuie sa merit asta; sa-mi castig dreptul.
Cum? Sincer nu-mi e clar.
Nu reusesc sa-mi explicitez propriile axiome - cantaresc automat consistenta si valoarea lucrurilor, persistenta lor in timp - si, din pacate, rare ori ma insel. Stiu exact cat o sa dureze o decizie - daca maine, sau peste 10 ani o sa o judec drept buna sau ingrozitor de proasta. De fapt, asta e sita prin care le trec pe toate.

Toate au o explicatie - dar asta nu valoreaza absolut nimic. Sa stii 'de ce' - atunci cand stii - nu te ajuta. Unii cred ca iti ofera argumente sa combati, sa controlezi, sa te impui. Asta e o iluzie. 31 de ani de observat lumea imi spun ca singura explicatie, la baza a absolut tot ce exista, e necesitatea - in forma cea mai basic, cea mai primara. Ceea ce se intampla e necesar sa fie fix asa, si nu altfel. Daca putea sa fie si altfel, ar fi fost.

Oamenii care judeca stramb, schimba contextul si nici macar nu observa. Judeca decizii trecute in contextul a ceea ce sunt si stiu in prezent; ii judeca pe altii, in propriul lor context, nu al alora. E absurd - si obositor pt mine sa tot observ asta si sa caut modalitati dragute de a le spune, sau a tacea.


Anyways... Am senzatia ca s-a inchis un cerc. Am strabatut un drum, si m-am intors intr-un punct in care am mai fost, de mult, cand eram mica. Si acum trebuie sa o iau de la capat. Si d'aia mi-e frica. Intre timp, mi-am pierdut increderea nezdruncinata in mine. Mi-am pierdut naivitatea. Am pierdut o gramada de timp.

De ce? Ce am luat cu mine? Si ce rol joaca?

Am adunat un soi de umilinta combinata cu vinovatie. Fac misto de mama cand lasa apa curgand aiurea - ca sunt copii in Africa care nu au ce bea. Ea rade, dar eu ma simt vinovata pe bune. Am vazut o femeie la vreo 30 de ani dand inapoi cand rujul pe care il vroia era 3 lei, nu 2 cat crezuse. Am inghetat instant. Cu ce sunt eu mai buna ca ea? Ce-am facut eu sa merit sa fiu aici unde sunt azi? Nu-mi vine nimic in minte.


Nu sunt vreo altruista. E pur si simplu spaima - de a nu controla absolut nimic din ce sunt si ce am eu azi. M-am nascut asa. Parintii mei, pur si simplu, au avut chestii. Am primit chestii pt ca sunt ceea ce sunt.


Ma gandesc uneori ca tot ceea ce sunt eu e in cap. In capul meu - la propriu. Daca as avea un accident, daca mi-as praji creierul, daca n-as mai avea ideile pe care le am, daca n-as mai putea sa comunic asa cum o fac - n-ar mai ramane nimic din mine. Personalitatea mea, dintotdeauna, s-a bazat pe faptul ca sunt desteapta - mai desteapta ca altii; mai rapida; mai... nimic. Atat.

Ii ajut pe altii - pentru ca inteleg prin ce trec. Preiau conducerea atunci cand inteleg situatia si stiu o solutie. Le spun altora lucruri pt ca le stiu, stiu ce stiu, si stiu ce nu stiu altii. Imi recunosc limitele pt ca stiu ce poate fi si ce nu. Totul se reduce la asta.



Si acum mi-e frica, pt ca trebuie sa fac ceva. Si pt prima oara in viata mea - tre sa fac ceva ce nu stiu ca pot face bine. E un gamble. Si mai rau - ii implica pe altii, ii afecteaza.
Si nimeni nu poate sti ce-i in capul meu, daca vreau sa iasa bine.
Trebuie sa fac ce fac eu atat de bine de atata timp - sa fac pe desteapta; sa par ca am toate raspunsurile, ca stiu exact ce fac - doar ca de data asta trebuie sa o fac eu, cu buna stiinta. Si sa fiu recunoscatoare ca ceilalti cred. Toata datile alea cand ma revoltam ca se asteapta prea mult de la mine, nerezonabil de mult... Ha! It's pay-back time! Trebuia sa ma multumesc cu ceea ce am, cu ceea ce primeam.


Si pt un om care se lauda cu stiinta lui, e ironic sa descopar ca certitudinile ma inspaimanta. Ca de fapt, nu vreau sa stiu.
Vreau sa ramana totul o impresie, un potential.
Viata mea e exact asa cum trebuia sa fie - plina de incertitudini. Si eu o traiesc pretinzand ca incerc sa le lamuresc. Ca toata lumea.

Pierdut demnitate. O declar nula.

Imi caut barbat. 

Nu glumesc. Nu stiu daca a mai ramas vreunul, dar ala unu care mai e, il vreau eu.

Okay, glumesc. Ar fi chiar culmea: eu sunt "cea mai mofturoasa persoana de saptamana asta". Am primit si premiu, jur. 

Mea culpa: in ultimii ani nu prea m-a preocupat subiectul. Am fost prea preocupata sa-mi fut viata si sa ratez cam tot ce mi-a cazut prin mana. Uluitor cat de usor e totusi sa-ti anulezi potentialul printr-o combinatie fericita de lipsa de ambitie, directie, si o nevoie prost refulata de aventura.

Ma rog, a fost si o mica problema de semi-iubire, semi-neimpartasita cu un anume psihopat altfel extrem de charming si alunecos; asta m-a scos din joc o vreme; si in ciuda dovezilor multiple ca’s absolut si iremediabil cretina, galusca am inghitit-o cu greutate. Asa ca mi-am pus interdictie. Din aia cu “esti prea proasta sa te mai las sa te indragostesti si sa ne bagi pe amandoua in cacat.”

“...Oricum cand o faci, numai la asta iti sta mintea, ti se rupe filmul, si chiar nu e ok. Esti fata desteapta, poti mai mult”. Ma rog, vorba vine. Ca nu sunt, si de fapt nu pot, dar asta e alta poveste. 

Asaa....

Si intr-o zi m-am trezit ca totusi imbatranesc degeaba, si o prietena imi povestea despre niste tipi pe care i-a intalnit pe nu’sh ce site, si parea fun. Azi asa, maine asa, intr-o seara, tarziu, ca atunci imi vin mie ideile proaste, zic ‘hai sa ne facem si noi cont.”

Parenteza: cand stai singur 98% din timp, incepi sa-ti duci dorul. Nu mai stii cum iti suna vocea, ce-ai avea de comentat “la faza asta”, te instrainezi cumva. Simti ca te pierzi. Nu, nu e trist. E pur si simplu. Cu mine e mai dificil ca io daca nu ma aud vorbind, nu stiu ce cred despre chestii. Anyways, asa m-am apucat sa vorbesc cu mine insami. Nu e nimeni in casa sa rada, deci ne-a mers. Inchei paranteza.

Deci mi-am facut cont pe sus-mentionatu site de dating-etc. Am pus singurele poze recente pe care le aveam, dar s-au plans ca’s neclare. Bun, zic, punem p’alea de le-am facut noi in facultate, pt examenu de fotocompozitie. Sunt nitel mai vechi, am par maro acolo, dar asta e. Sunt ele mai artistice -asa, dar tot eu sunt, acolo chiar arat decent, ca eram artista pe vremea aia, blah-blah. 

Si s-a pornit potopul. 

Mi se invartea capul, jur. Cum sa traiesc io atatia ani, singura, si sa nu stiu ce superbitate sunt. Sa-mi plang atata de mila ca vaaai, pe mine nu ma vrea nimeni, si degeaba sunt si slaba, si nu prea proasta, stiu sa repar un calculator, sa fac o ciorba (okay, supa) decenta, nu bat oamenii la cap, nu-i iau la shopping de pantofi. Si tot degeaba, de-gea-ba.Si uite frate, cum se inghesuie lumea sa ma vrea.

2 ore mai tarziu, in stare de soc, ma straduiam sa-i raspund (sincer) unuia pe chat care ma intreba ca de fapt, de ce sunt eu singura de atatia ani? Hait, mi-am zis. M-au prins, m-au incercuit, am pus-o. Am scaldat-o decent pe aia cu "cu ce te ocupi", acum i-acum. De ce, chiar asa? Evident, pt ca e ceva in neregula cu mine. Cu mine-mine. Evident. 

De ce evident? Pt ca pe din afara sunt  “o printesa”, "o splendida”, “o frumoasa” si multe altele din aceeasi speta. Sa nu uitam "de-a dreptul rapitoare", dah? Detaliile conteaza. Mai sunt si “ALTFEL” (dap, cu caracterele astea), “si frumoasa, si desteapta, manca-o-ar tata”, si “o femeie foarte speciala”. In alte cuvinte mai putin pretioase, ambalajul e acceptabil, publicul interesat, deci evident - eu sunt problema. Eu asta din interior.

Nu stiu daca voi ati observat, dar numai barbatii de conditie modesta si cu putina scoala fac complimente din astea... cum sa le zic, fizice.

In viata reala, invaratindu-ma mereu, cu grija, prin cercuri de “intelectuali”, nu eram la curent ca sunt frumoasa. Desteapta, da, sigur, am auzit-o de cand m-am nascut, e deja zgomot de fond. Dar frumoasa.... aaaah, asta e noua. Si recunosc, e un sentiment placut. 

Poate pt ca ma stiu deja baba, cu un picior in groapa, maine poimaine nici macar taximetristii n-or sa ma mai observe cand traversez strada. Si ei... sunt foarte darnici. Ei mereu observa ca ai iesit din casa aranjata.

Am gresit. Am gresit grav sa ma irit la complimentele lor. Sunt o tampita.

Impertinenta muncitorilor de pe schele, plini de praf si vopsea, a analfabetilor cu 5 clase si alea la seral, a soferilor din masini smechere care opresc langa mine si deschid portiera, a pustilor de liceu care se hlizesc cand trec pe langa ei si uneori, soptesc in grup un “sa-mi sugi pula” curajos, de la distanta, doar-doar n-o sa aud totusi. Toata viata m-au iritat la culme. Cum va permiteti, mah, jegosilor! Mah, muncitori necalificati ce sunteti!

Un fel de elitism tampit, adica cum isi permite primitivu’ asta sa ma doreasca? Mainile lui cu unghii jegoase si netaiate, care n-au atins o carte din cls I nu au dreptul sa tanjeasca nici imaginar la corpul meu. Bleah. Impertinentilor!

Stiu ca intr-o vreme dadeam scurt, din mers, replici taioase si, imi inchipuaim eu, spirituale. Un “tre’ sa visezi si mata’ la ceva”, “chiar ma gandeam la asta, vin imediat!” sau “eu nu pun gura pe toate cacaturile, dar merci”. Ce tampita! 

Astia cu “practice gratitude” de pe net au dreptate. Mare lucru sa zici merci pt ceea ce primesti asa, pomana. Maine-poimaine ti se ia, si o sa-i duci dorul. Te-ai obisnuit cu binele, aia e. O sa vezi tu curand, cristino, cum e sa fii invizibila. Te-ai plans toata viata ca vaaai, vor toti sa te futa si atat, nu le pasa de cine esti tu si ce personalitate amuzanta ai. 

No, uite acum-acum, o sa-ti expire termenul de garantie, si o sa fii deodata o batranica excentrica, una din babutele alea annoying din cartile Agathei Christie. Domnisoara Cristina, 70 de ani, tricotand prostii pt bebelusii copiilor prietenelor, ca ea n-a fost in stare sa presteze. Nu s-a ridicat niciun flacau la inaltimea nasului dumneaiei si uite asa, a ramas cu ... stai, ca nici sa tricoteze nu stie. Noroc ca’n jocurile astea online nu stie nimeni ce varsta si ce sex ai. Si la 70 de ani o sa putem sa conducem armate in batalii glorioase si n-o sa ne caute nimeni cusur. Phew, hai ca e ok. O sa fie bine.

Revenind.

Deci: site de dating, cont. Sute de mesaje. Multi, da’ muuulti cretini. Multi, al naibii de multi sunt "intr-o relatie deschisa" in orasul asta. Mai sa fie. Cam jumate se lauda ca's "deschis la minte" la rubrica "orientare sexuala". Bun asa, test de IQ rapid, nu ne pierdem reciproc vremea. Cateva porcarele odioase si dureros de sexuale, de n-am indraznit eu vreodata sa gandesc asa ceva. Si eu sunt om curios si curajos de fel. Scrise arata si mai odios. 

Or fi pozele cu par blond de vina, imi zic. Sunt oamenii confuzi. Poate totusi sunt curva. Un musculos deschide subiectul din prima: acuma ce culoare ai la par? Ma plictisesc instant. Imi reamintesc ca ii datorez recunostinta. Ii raspund a-la-bond: “blond, acum e blond”. Imi da inapoi ceva excesiv de poietic care-mi strange stomacul. Ceva despre valorile reale si cum “noi” cautam aiurea in viata lucruri ne-esentiale. Dar nu cu cuvintele astea. Ceva pe la'naltimea genunchiului broastei. Zic hait, inca un filosof. Muulti pe site-ul asta. Nu-i de mine, nu e nici el. Mai cautam.

Cel mai interesant/destept barbat de pe site mi-a zis din start: “barbatii buni sunt deja luati”. Deh, daca’am frecat menta pana acum, ghinion. Tu ce-ai, zic. Pai poate si eu sunt luat, zice. Si mincinos, gandesc tacut, uitandu-ma pe profilul lui “single”.

Evident ca e luat. Si are si alt nume, posibil si alta varsta. Numa pozele sunt ale lui. Mare curaj. Oficiala o fi proasta, sau n-are net, sau nu stie cu google. Poate o fi mintit si legat de inaltime, prietena mea imi comunica razand-trist ca cica toti, da' toti cu care s-a intalnit mint legat de asta. WTF, domnilor! 

Recunosc, initial, am zis ca e epidemie de paranoia pe site. Prea multi ziceau la “interesat de” ca “nu-mi place minciuna”. Mai sa fie. Nici lu’ “Misteriousul”, nici lui “Antonio” de fapt catalin, sau poate doru, dracu stie, nici lui “Mind blower”, nici lu' "Loverboy" nu le place minciuna. Ca sa vezi! Dar cand furi pozele altuia, e ok, nu se pune. Ca ce, au ei motivele lor sa-si protejeze intimitatea. Sunt io nebuna ca ma supar si nu vreau sa vorbesc cu ei. Care-i problema? Ei au fost sinceri, mi-au zis de la inceput ca totul e fals la ei pe profil. Si ce daca? Ei sunt niste oameni sinceri, foarte preocupati de securitate. Ce nu'nteleg?

Buun. 

La sfatul unei prietene, nu mai raspund la toata lumea. Dam cu delete direct. Politetea se interpreteaza pe siteul asta. Daca zici “multumesc” la complimente, e clar ca e loc de mai mult. Esti probabil disperata. La varsta ta, normal. Inca vreo doua, si-i chemi la tine. Daca zici ca nu esti interesata, de fapt esti, te lasi greu. Un barbat adevarat insista. Stie el mai bine ce vrei tu.

Pozele intunecate, sau alea cu ochelari de soare sunt 99.99% semn de “sunt intr-o relatie" probabil si aia "deschisa", ca se poarta, chiar daca zice de fapt "single" la profil. La fel si numele false, interesele simplist si general formulate. “soare”, “iubire”, "seri romantice”. Cativa curajosi isi zic din prima “Suntaici Pentrusex” sau pun “gradinaritul” la hobbiuri. De ce-mi trimit mie ghicitori si problemute de logica pe chat, asta o s-o lasam nelamurita. O fi vreun criteriu eliminatoriu, omul nu fute decat femei destepte, care stiu cate mere au daca iau 2 de pe masa, din alea 3 care erau initial. Sper ca ati fost atenti, ca nu mai repet.

Ce caut eu aici? Zau, ce dracu caut eu aici? Vorba desteptului, ca l-am tinut minte. Deh, mi-a placut cu el, era interesant. Avea si el idei. E plictisitor numai cu ale mele. Deci are sens sa cauti acul in carul cu fan? Okay, am putea pretinde ca-i un “performance”. Un “artist” ratat ca mine isi permite luxul sa faca si experimente disperate, nu?

Ca asta este, nu? Disperare. Peste cam 2 luni fac 37 de ani si a inceput sa ticaie din ce in ce mai tare. Pana si Miss Marple a fost maritata, pricepi. Eu ce-am?

Sunt defecta, aia e. Ma irita abuzurile gramaticale de orice fel, licentele poetice, exprimarile de argou (printeso, papuse, tigare etc), diminutivele gen “banuti”, “manute”, “vorbulite” (bleah!), licentele poietice, grobianismul. Caut nod in papura, ce mai. Nu tu poze cu copilul tau propriu si personal, nu tu poza cu tine latit la soare, dezbracat, si cu ditai burta; nu tu poza cu tine la cununia civila, cu nevasta insarcinata alaturi. Numa' nazuri pe capul meu.

Imi plac barbatii care arata bine, recunosc. Am un fel de obsesie inconstienta a proportiilor. A potrivirilor. Ca un "artist" ce sunt. Zic eu mereu ca merge si mai prostut, dar nu merge. Am avut unu acasa, arata su-perb. Doua vorbe n-a fost in stare sa lege. Sa ma urc pe pereti de ciuda, nu alta. L-am impachetat la loc, l-am trimis in lume. L-o place alta asa cum e, lasa. Din pacate, nu's multi 'telectuali care sunt in stare sa arate si ei intr-un fel. Asta este, facem compromisuri. Oftam de la distanta la aia aratosii, e okay. Decat sa ne plictisim...

Nu-mi plac oamenii greoi, ce sa avem noi in comun? Imi plac oamenii rapizi si care ajusteaza din mers, si totusi cad in picioare; oameni cu reflexe rapide, cu sclipiri ocazionale care sa-mi aminteasca de ce ne iubim. Oamenii care inteleg dracului ce zic, nu tre sa ma explic la fiecare short-cut.

De cand eram copil citind cei trei muschetari am ramas cu obsesia mainilor “fine”. Asa era Athos, de care am fost indragostita multi ani. Desi eu eram D’Artagnan, dar nah, ce conteaza. Nu-mi plac mainile muncite, asta e crudul adevar. Nu le pot vedea pe corpul meu, si eu “vad” totul, nu pot sa opresc functia asta. E factory-default. 

M-am trezit cam la spartul targului, aia e. Barbatii “buni” sunt luati, sau macar au deja copii cu alta. Nu sunt un om ambitios, nu mai am nicio farama de orgoliu, dar chestia asta o resimt ca un pumn in stomac. Asta e ultima reduta, ultima firmitura de ambitie. Macar atat. Sa nu trebuiasca sa-mi amintesc mereu ca a iubit-o p'alta. E ceva inconstient, nu stiu. Mai bine singura, lasa. Nu-mi muta nimeni periuta de dinti de la locul ei. Ma culc cand vreau, gatesc cand am chef, nu tre sa-mi bat capul unde dracu si-ar pune altcineva hainele in casa asta, ca nici ale mele nu mai au loc. Da, da, observ ca nici ipotetic nu exista varianta sa ma mut. Presupunand ca as avea un barbat, de fapt, unde l-as pune?

Deci probabil raspunsul e simplu. Ce caut eu pe siteul ala sunt niste complimente ieftine, care sa-mi linisteasca temerile ca imbatranesc, soptindu-mi intr-o romana stirba ca inca sunt futabila, e okay; si niste scuze si mai ieftine, sa mi le arat singura, in print screen, peste 20 de ani, cand o sa ma simt singura si o sa ma acuz de rea-vointa.  

Uite, fata, io am incercat. Daca n-a fost sa fie....

PS scuzati limbajul colorat, m-am molipsit de la un cineva cu care m-am tot conversat pe site zilele astea. Altfel baiat de treaba, dar “mitocan” dupa cum a avut amabilitatea sa se recomande de la inceput. N-am de gand sa ma culc cu el, asa ca "relatia" noastra n-are nicio sansa; dar mi-am zis ca-mi prinde bine niste realitate din asta, de strada; ca in turnul meu de fildes nu s-o vorbi asa, dar e si cam rarefiat oxigenu. Sa nu imbatranim totusi asa repede.

Drumul catre Iad e pavat cu coincidente.

Pentru a nu stiu cata oara imi spune ca nu m-a iubit. Niciodata. 

Nu-mi spune direct, insinueaza... e un delicat. 
Am inteles eu gresit. 

Si eu, si ceilalti. 
Aia care mi-au zis sa nu cumva sa ma indragostesc de el, ca e un neserios, un fustangiu... 
Si eu, si cealalta femeie careia i-a frant inima, lasand-o sa creada ca ma iubea pe mine. Lasand-o sa ma urasca, sa-mi faca un viata un calvar cu povestile ei pline de cruzime. 
Si eu, si ceilalti care m-au judecat pe nedrept ca i-am furat barbatul, dupa ce ma prefacusem prietena ei. 
Nu-i pasa lui ce crede lumea...

Pentru a nu stiu cata oara aduce iar vorba de noaptea aceia. 
Noaptea in care nu l-am ranit, noaptea in care i s-a parut al naibii de amuzant, noaptea in care a incetat sa-i mai pese de mine. 
Oricum nu-i pasa, imi spune. Oricum s-ar fi terminat asa. 
Nu-mi spune direct, insinueaza. E un delicat. 
Am inteles eu gresit. 
A fost doar o joaca pentru el, a fost politicos si atat. O fetita prostuta ca mine nu intelege lucrurile astea sofisticate. 

Pentru a nu stiu cata oara vorbim despre faptul ca el nu ma vrea. 

Vorbim cu zecile de ore, fara incetare. 

Nu ma vrea, nu vrea ca lucrurile pe care le facem impreuna sa conteze. 
Nu vrea genul ala de relatie pe care il vreau eu - in care fiecare moment, fiecare atingere se aduna, construieste... 
Nu ma vrea pe mine - nascuta si crescuta intr-un cartier marginas, nu ca el, in centru. 
Nu ma vrea atat de saraca, si lipsita de ambitii. 

 

Nu ma vrea asa neinteresanta si lipsita de sofisticare. Nu ma joc niciodata cu sentimentele nimanui, nu ma dau, dezinhibata, in spectacol, nu sunt niciodata o provocare. 
Nu cunosc pe nimeni important, nu ma laud niciodata cu nimic. Astept cuminte sa ma vada, sa ma recunoasca... O victima. 
Ma foloseste si ma arunca iar la cos fara ca eu macar sa observ. O proasta. 
Nu-mi spune direct, ma lasa sa inteleg singura. E un gentleman. 

Nu ma vrea, dar nu ma lasa niciodata sa plec. Nu s-a intamplat niciodata nimic intre noi. Nu-mi datoreaza nimic, cu atat mai putin explicatii cand dispare din senin, sau cand reapare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se intoarce iar si iar la mine din comoditate. 
Il primesc de fiecare data inapoi, imi inghit furia si resentimentele, si ma fac ca nu observ ca ma dispretuieste pentru asta. Prostul. Fiecare dintre noi il dispretuieste pe  celalalt. In secret. 

Mintim amandoi si nu ne privim niciodata in ochi de teama ca celalalt sa nu inteleaga. 

Nu-l mai iubesc. 
Mi-e dor de el cand dispare iar, ma doare sa-l stiu distrandu-se, poate in bratele alteia, ma dezamageste de fiecare data cand se intoarce la mine cand ii merge prost, cand e deprimat, cand se simte singur. 
Dar nu-l mai iubesc de mult. 
Ma dezamagesc alegerile lui, de fiecare data gresite si superficiale. Ma doare lipsa lui de scrupule, lasitatea cu care ma minte si ma foloseste.
Ma doare sufletul cand ma respinge, dar nu-l mai iubesc de mult. Raman din orgoliu, din loialitate fata de mine insami. 

E ca un dans. 
El pretinde ca nu m-a iubit niciodata, ca el a fost tot timpul in control, puternic si indiferent... 
Ma seduce si ma abandoneaza iar, si iar, si iar...
Eu pretind ca nu ma dor respingerile lui, ca nu ma impresioneaza gesturile lui romantice, ca se intoarce la mine pentru ca m-a iubit odata, si i-am ranit orgoliul, si pentru ca nu poate recunoaste asta, nu ma poate ierta, si nu-mi da drumul. 
Se intoarce la mine sa ma chinuie, sa reia vechea poveste, sa-i ling eu ranile, sa ma vada ca sufar. 
Dar eu nu pot sa-i dau satisfactia asta. 
Si el nu poate recunoaste ca m-a iubit. 
E ca un dans al orgoliilor. Nimeni nu iubeste pe nimeni si nimeni nu e fericit. 

Poate m-am inselat. Poate sunt o proasta. O victima. Poate el e un psihopat, un monstru. Poate nu m-a iubit niciodata, doar s-a jucat, si s-a folosit de nevoia mea de a crede in ceva frumos. De ambitia mea de a clarifica lucrurile. De nevoia mea de closure. De uimirea mea ca exista oameni asa indiferenti, si reci , si plini de cruzime ca el. De curiozitatea mea si nevoia mea de a intelege cum a putut sa-mi faca asta. Cum poate sa fie asa si totusi sa para atat de sensibil, de atent, de normal. 

Poate ar fi trebuit sa spun eu prima adevarul. Poate ar fi trebuit sa am eu prima curajul de a spune ca doare. Poate lasitatea mea e mai mare ca a lui ca nu i-am confruntat niciodata minciunile. 
Poate chiar e ingrozitor de trist ca loialitatea mea se iroseste de atatia ani la picioarele lui. 
Poate lacrimile mele n-au fost chiar degeaba, poate ca e drept sa-mi fie rusine ca l-am iubit tocmai pe el - cel care ma merita cel mai putin, in timp ce i-am ignorat pe ceilalti. 

Poate e un moft sa cred ca as fi putut face mai bine, mai mult, toti anii astia. 
Poate mi-am irosit timpul degeaba facand tot ce am facut, si incercand mereu sa inchid cum trebuie lucrurile. 
Poate ca gresesc acum cand refuz sa cedez iar, cand pretind ca e alegerea lui si nu mai e absolut nimic ce as putea face eu. 
Poate ca lumea pentru mine ar fi fost mai frumoasa daca el nu ar fi existat. Poate as fi iubit pe altul, si ala nu s-ar fi jucat cu sentimentele si cu viata mea. 




Poate toate lucrurile care m-au convins sa-l iubesc, si toate lucrurile care m-au facut sa cred ca si el ma iubeste, 
n-au fost decat coincidente. 

Poate toate momentele noastre de intimitate emotionala au fost doar pentru ca eu il ascultam, si lui ii place sa vorbeasca despre el insusi. 

Poate nu zambea inconstient de fiecare data cand ma privea, ci pur si simplu s-a intamplat de cateva ori sa se gandeasca la ceva frumos si sa zambeasca. 
Poate Andreea m-a urat pentru ca nu i-a placut de mine, poate ca-mi povestea mereu despre el nu ca sa ma chinuie cu apropierea lor, ci ca sa se laude. 

Poate chiar n-au fost niciodata impreuna si a inteles ea gresit. 
Poate toate gesturile romantice si atentia au fost doar ca sa se culce cu mine, si pur si simplu a renuntat cand a vazut ca nu se poate asa usor. 
Poate venea la etajul meu pentru ca avea treaba acolo, si traversa in partea cealalata fara sa vorbeasca cu nimeni pentru ca persoana cautata nu era niciodata acolo. 
Poate a coborat din greseala la biroul meu, si nu pentru ca sperase sa fiu si eu la petrecerea ei de adio. 
Poate statea privind in gol langa xerox pentru ca uitase ce trebuia sa faca, nu pentru ca tragea cu urechea la ce vorbeam eu cu ceilalti. 
Poate se intoarce iar si iar la mine doar pentru ca il primesc. 
Poate ca mi-a povestit atatea despre viata lui, copilaria lui, prietenii, parintii, visele si fricile lui, pentru ca doar eu am fost dispusa sa-l ascult. 
Poate atingerile lui n-au insemnat niciodata ce am crezut eu ca inseamna - oamenii se ating tot timpul, din tot felul de motive, nu-i asa? Poate ca barbatul care-mi mangaia picioarele murdare de noroi dupa ce mersesem in picioarele goale prin padure pur si simplu n-a existat  decat in imaginatia mea. 

Stiu ca anul trecut am gresit eu. 
L-am primit inapoi prea usor, fara sa merite. 
I-am dat tot ce-a vrut, pe degeaba. 
L-am simtit distant si distras, si am inteles ca suferinta lui n-avea nicio legatura cu mine, si totusi am mers mai departe. 
Am ales sa pretind ca in momentele alea era al meu, si am mintit ca eram fericita. 
Desi muream cate putin de fiecare data cand ma simteam invizibila, utila, irelevanta. 

Planul meu trebuia sa fie perfect, fara nicio greseala. Ma cunosc, si stiu cat de departe merg ambitiile mele. 
Stiam ca mai devreme sau mai tarziu, o sa vad in ochii lui dragostea ce-o simte pentru alta, si atunci totul s-ar sfarsi, pentru totdeauna.
Dar el are mereu grija sa nu ma piarda de tot. Nu se indura, probabil, sa piarda singurul om caruia i-a pasat vreodata cu adevarat de el. 
Am crezut ca ma iubeste, cand de fapt el se iubeste doar pe el insusi. Se vede pe sine reflectat in ochii mei si asta e singurul lucru care ii place la mine.  






Ambitiile mele ma tin legata de el. 
Nevoia mea obsesiva de a sti adevarul. Nevoia mea de a sti ca nu m-am inselat, ca nu sunt o proasta. 
Nu sunt o victima - am ales sa merg pe drumul asta. Am ales sansa aia de 1 la un miliard ca el sa ma iubeasca inca in sinea lui. Sa ma ierte. Sa uite momentul ala cand i-am ranit orgoliul. Sa gaseasca in el curajul sa ma iubeasca cu adevarat - sa riste asta. Sa ma aleaga pe mine. 
De fiecare data cand am cedat, am crezut cu adevarat ca e cea mai buna solutie - pentru mine. Mie imi era dor de el, de vocea lui, de atingerile lui. Orice motive il aduceau iar la mine, nu mi-a pasat. 
Am facut tot ce am facut din respect pentru sentimentele mele. 
Mi-e ingrozitor de rusine ca l-am iubit. 
De fiecare data cand mi-a frant inima, am stat inchisa in casa cu lunile - nu ca sa-mi ling ranile, ci ca sa-mi ascund umilinta. 

Se spune ca ne intalnim Destinul pe drumul pe care mergem incercand sa-l evitam. 

Cred ca eu am pornit la drum convinsa ca ar fi ingrozitor sa iubesc. Ca asta distruge vieti si aduce numai suferinta. Ca mama ar fi fost poate fericita si ar fi avut o viata frumoasa daca nu l-ar fi iubit pe tata. Daca n-ar fi trebuit sa lupte pentru el, pentru viata lui, atatia ani. Daca n-ar fi fost prizoniera suferintei lui. Sau daca ar fi putut pur si simplu sa renunte, sa fie egoista, sa-l abandoneze, sa-si vada de viata ei. Si eu l-am pierdut, asa cum a pierdut si ea. Pentru ca asta era lectia pe care o cautam: nu merita sa lupti, renunta! nu merita sa iubesti! 

Sunt acum convinsa ca asta e tatal copilariei mele, cel pe care - convenabil - nu mi-l amintec deloc. Boala lui de plamani trebuia sa fie primul clue. Renuntarea. A ales-o probabil inconstient pe mama sperand ca ea sa lupte in locul lui. Sa-si asume ea responsabilitatea pentru viata pe care el nu mai vroia sa o traiasca. Sa-i dea ea curaj sa-si infranga fricile, motive sa vrea sa mai traiasca inca o zi, inca un an. 

Si eu duc lupta mai departe. Inca o zi, inca un an. Joc rolul ei, rolul lui, rolul meu inca n-a fost scris. Oglindesc mereu povestea celuilalt - cu lasitatea omului care nu are curajul sa-si asume propria lui poveste. Nu pot sa renunt - e ca si cum as renunta la tata. E ca si cum l-as lasa sa moara. 

Imi spun ca nu de el mi-e dor. Imi e dor de mine fericita. 

Of course God will forgive me, that's his business!

H.Heine

In mod ironic si absolut neintamplator, pentru mine, toate se reduc invariabil la asta: Dumnezeu fie ma uraste si ma chinuie, fie nu exista. Eu alta solutie nu vad.

Asta e mecanismul meu de a face fata vietii, de a-mi procesa sentimentele si emotiile - o lunga, infinita conversatie cu Dumnezeu. Era o vreme cand simteam ca imi raspunde, dar de la un moment dat incolo, am imbatranit, sau mi-a crescut prea mult IQ-ul, sau poate pur si simplu Dumnezeu s-a suparat si nu mai vrea sa vorbeasca cu mine.

Fac asta de atata timp, ca nici nu mi-am dat seama ca o fac. Parca m-am nascut facand asta. Am inteles intr-o noapte, cand barbatul pe care-l iubeam, un barbat eminamente rational si rece, mi-a aratat un om furios pe un Dumnezeu care l-a tradat, luandu-i ceva important. De atunci, el nu mai crede, si nu mai iubeste. Se simte mai in siguranta asa.

Oare si eu fac la fel?  

Tind sa cred ca oamenii care nu cred in nimic traiesc doar cu o jumatate de creier. Cei care doar-cred, traiesc doar cu cealalta. Omul intreg crede si cerceteaza, dar crede in continuare - lucrurile in care are nevoie sa creada.

Cred ca suntem toti si toate facuti din aceeasi materie, si ca ea vibreaza la unison, oriunde in univers s-ar afla. Si vibratia asta e "vocea" lui Dumenezeu. Asta daca tinem mortis sa ne legam de detalii despre cum "Cuvantul" a creat viata. Viata e vibratie.

Si de aici incolo, e simplu - aceleasi reguli, aceleasi principii, acelasi ritm. 

Nu ma pot hotara totusi daca Vointa poate cu adevarat schimba ceva sau in ce masura isi contine o samantza propriul ei viitor - in totalitate, in detaliu. Poate constiinta mea sa se ridice dincolo sau pe langa propriul ei proiect? 

O prietena, psihoterapeut, e furioasa pe mine ca refuz sa-mi "rezolv" problemele prin singura solutie posibila - psihoterapie. Furia ei camufleaza frica si neputinta in fata lucrurilor care "ti se intampla". Ca orice psihoterapeut, lupta pt a sustine iluzia puterii ei - asupra problemelor, fricilor, altor oameni. Se simte mai in siguranta asa.
Oare si eu fac la fel?

Nevoia mea de sens ascunde cumva teama de Intamplare? Am nevoie sa existe reguli si principii in Univers, pentru ca atunci exista o Logica, Echilibru. Tot ce mi se intampla are un sens, vine din ceva si duce undeva anume, si mai ales, are o legatura specifica cu mine.
Ma simt mai in siguranta asa?

Frica da sens vietii - suntem ce face frica din noi: atei, psihoterapeuti, magicieni...

Este viata mea propria mea creatie? Sau este ceva independent de mine, ceva ce ma creeaza pe mine pe masura ce se desfasoara. Sunt un om care se teme sa-si asume responsabilitatea propriei vieti, sau un om care se teme sa-si asume propria neputinta? 

Nu ma tem de nefericire. Nu ma tem de suferinta. Ma tem de non-sens. Sensul face si nefericirea, si suferinta, suportabile.
Nu ma tem de neputinta. Ma tem ca nu cumva sensul sa fie doar o biata constructie a mintii mele, un "mecasnism de reducere a tensiunii intrapsihice". Ma tem de mine, de orgoliul meu de creator, de puterea mea de a crea sens - sensuri false, justificative.
Am nevoie ca Sensul sa existe independent de mine si de vointa mea. Si imi place ca oamenii pe care ii iubesc si viata mea sunt propria mea reflectie. Asta ma face pe mine sa ma simt in siguranta. 

Oare ce fac deja pentru asta?

Imi pare rau ca l-am lasat pe recenzor sa ma treaca "ateu". Sper ca Dumnezeu stie cine sunt eu, chiar daca oamenii par mereu sa inteleaga gresit. Nu pot fi furioasa pe Dumnezeu si in acelasi timp sa nu cred in el.

Daca ar vorbi iar cu mine, poate l-as ierta. Dar mie mi s-ar ierta aroganta?

Nu de catre Dumnezeu, ci de catre oameni...