May 09, 2012

Drumul catre Iad e pavat cu coincidente.

Pentru a nu stiu cata oara imi spune ca nu m-a iubit. Niciodata. 
Nu-mi spune direct, insinueaza... e un delicat. 
Am inteles eu gresit. 

Si eu, si ceilalti. 
Aia care mi-au zis sa nu cumva sa ma indragostesc de el, ca e un neserios, un fustangiu... 
Si eu, si cealalta femeie careia i-a frant inima, lasand-o sa creada ca ma iubea pe mine. Lasand-o sa ma urasca, sa-mi faca un viata un calvar cu povestile ei pline de cruzime. 
Si eu, si ceilalti care m-au judecat pe nedrept ca i-am furat barbatul, dupa ce ma prefacusem prietena ei. 
Nu-i pasa lui ce crede lumea...


Pentru a nu stiu cata oara aduce iar vorba de noaptea aceia. 
Noaptea in care nu l-am ranit, noaptea in care i s-a parut al naibii de amuzant, noaptea in care a incetat sa-i mai pese de mine. 
Oricum nu-i pasa, imi spune. Oricum s-ar fi terminat asa. 
Nu-mi spune direct, insinueaza. E un delicat. 
Am inteles eu gresit. 
A fost doar o joaca pentru el, a fost politicos si atat. O fetita prostuta ca mine nu intelege lucrurile astea sofisticate. 

Pentru a nu stiu cata oara vorbim despre faptul ca el nu ma vrea. 
Vorbim cu zecile de ore, fara incetare. 

Nu ma vrea, nu vrea ca lucrurile pe care le facem impreuna sa conteze. 
Nu vrea genul ala de relatie pe care il vreau eu - in care fiecare moment, fiecare atingere se aduna, construieste... 
Nu ma vrea pe mine - nascuta si crescuta intr-un cartier marginas, nu ca el, in centru. 
Nu ma vrea atat de saraca, si lipsita de ambitii. 
 
Nu ma vrea asa neinteresanta si lipsita de sofisticare. Nu ma joc niciodata cu sentimentele nimanui, nu ma dau, dezinhibata, in spectacol, nu sunt niciodata o provocare. 
Nu cunosc pe nimeni important, nu ma laud niciodata cu nimic. Astept cuminte sa ma vada, sa ma recunoasca... O victima. 
Ma foloseste si ma arunca iar la cos fara ca eu macar sa observ. O proasta. 
Nu-mi spune direct, ma lasa sa inteleg singura. E un gentleman. 





Nu ma vrea, dar nu ma lasa niciodata sa plec. Nu s-a intamplat niciodata nimic intre noi. Nu-mi datoreaza nimic, cu atat mai putin explicatii cand dispare din senin, sau cand reapare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se intoarce iar si iar la mine din comoditate. 
Il primesc de fiecare data inapoi, imi inghit furia si resentimentele, si ma fac ca nu observ ca ma dispretuieste pentru asta. Prostul. Fiecare dintre noi il dispretuieste pe  celalalt. In secret. 


Mintim amandoi si nu ne privim niciodata in ochi de teama ca celalalt sa nu inteleaga. 


Nu-l mai iubesc. 
Mi-e dor de el cand dispare iar, ma doare sa-l stiu distrandu-se, poate in bratele alteia, ma dezamageste de fiecare data cand se intoarce la mine cand ii merge prost, cand e deprimat, cand se simte singur. 
Dar nu-l mai iubesc de mult. 
Ma dezamagesc alegerile lui, de fiecare data gresite si superficiale. Ma doare lipsa lui de scrupule, lasitatea cu care ma minte si ma foloseste.
Ma doare sufletul cand ma respinge, dar nu-l mai iubesc de mult. Raman din orgoliu, din loialitate fata de mine insami. 


E ca un dans. 
El pretinde ca nu m-a iubit niciodata, ca el a fost tot timpul in control, puternic si indiferent... 
Ma seduce si ma abandoneaza iar, si iar, si iar...
Eu pretind ca nu ma dor respingerile lui, ca nu ma impresioneaza gesturile lui romantice, ca se intoarce la mine pentru ca m-a iubit odata, si i-am ranit orgoliul, si pentru ca nu poate recunoaste asta, nu ma poate ierta, si nu-mi da drumul. 
Se intoarce la mine sa ma chinuie, sa reia vechea poveste, sa-i ling eu ranile, sa ma vada ca sufar. 
Dar eu nu pot sa-i dau satisfactia asta. 
Si el nu poate recunoaste ca m-a iubit. 
E ca un dans al orgoliilor. Nimeni nu iubeste pe nimeni si nimeni nu e fericit. 
Poate m-am inselat. Poate sunt o proasta. O victima. Poate el e un psihopat, un monstru. Poate nu m-a iubit niciodata, doar s-a jucat, si s-a folosit de nevoia mea de a crede in ceva frumos. De ambitia mea de a clarifica lucrurile. De nevoia mea de closure. De uimirea mea ca exista oameni asa indiferenti, si reci , si plini de cruzime ca el. De curiozitatea mea si nevoia mea de a intelege cum a putut sa-mi faca asta. Cum poate sa fie asa si totusi sa para atat de sensibil, de atent, de normal. 


Poate ar fi trebuit sa spun eu prima adevarul. Poate ar fi trebuit sa am eu prima curajul de a spune ca doare. Poate lasitatea mea e mai mare ca a lui ca nu i-am confruntat niciodata minciunile. 
Poate chiar e ingrozitor de trist ca loialitatea mea se iroseste de atatia ani la picioarele lui. 
Poate lacrimile mele n-au fost chiar degeaba, poate ca e drept sa-mi fie rusine ca l-am iubit tocmai pe el - cel care ma merita cel mai putin, in timp ce i-am ignorat pe ceilalti. 


Poate e un moft sa cred ca as fi putut face mai bine, mai mult, toti anii astia. 
Poate mi-am irosit timpul degeaba facand tot ce am facut, si incercand mereu sa inchid cum trebuie lucrurile. 
Poate ca gresesc acum cand refuz sa cedez iar, cand pretind ca e alegerea lui si nu mai e absolut nimic ce as putea face eu. 
Poate ca lumea pentru mine ar fi fost mai frumoasa daca el nu ar fi existat. Poate as fi iubit pe altul, si ala nu s-ar fi jucat cu sentimentele si cu viata mea. 




Poate toate lucrurile care m-au convins sa-l iubesc, si toate lucrurile care m-au facut sa cred ca si el ma iubeste, 
n-au fost decat coincidente. 
Poate toate momentele noastre de intimitate emotionala au fost doar pentru ca eu il ascultam, si lui ii place sa vorbeasca despre el insusi. 
Poate nu zambea inconstient de fiecare data cand ma privea, ci pur si simplu s-a intamplat de cateva ori sa se gandeasca la ceva frumos si sa zambeasca. 
Poate Andreea m-a urat pentru ca nu i-a placut de mine, poate ca-mi povestea mereu despre el nu ca sa ma chinuie cu apropierea lor, ci ca sa se laude. 
Poate chiar n-au fost niciodata impreuna si a inteles ea gresit. 
Poate toate gesturile romantice si atentia au fost doar ca sa se culce cu mine, si pur si simplu a renuntat cand a vazut ca nu se poate asa usor. 
Poate venea la etajul meu pentru ca avea treaba acolo, si traversa in partea cealalata fara sa vorbeasca cu nimeni pentru ca persoana cautata nu era niciodata acolo. 
Poate a coborat din greseala la biroul meu, si nu pentru ca sperase sa fiu si eu la petrecerea ei de adio. 
Poate statea privind in gol langa xerox pentru ca uitase ce trebuia sa faca, nu pentru ca tragea cu urechea la ce vorbeam eu cu ceilalti. 
Poate se intoarce iar si iar la mine doar pentru ca il primesc. 
Poate ca mi-a povestit atatea despre viata lui, copilaria lui, prietenii, parintii, visele si fricile lui, pentru ca doar eu am fost dispusa sa-l ascult. 
Poate atingerile lui n-au insemnat niciodata ce am crezut eu ca inseamna - oamenii se ating tot timpul, din tot felul de motive, nu-i asa? Poate ca barbatul care-mi mangaia picioarele murdare de noroi dupa ce mersesem in picioarele goale prin padure pur si simplu n-a existat  decat in imaginatia mea. 




Stiu ca anul trecut am gresit eu. 
L-am primit inapoi prea usor, fara sa merite. 
I-am dat tot ce-a vrut, pe degeaba. 
L-am simtit distant si distras, si am inteles ca suferinta lui n-avea nicio legatura cu mine, si totusi am mers mai departe. 
Am ales sa pretind ca in momentele alea era al meu, si am mintit ca eram fericita. 
Desi muream cate putin de fiecare data cand ma simteam invizibila, utila, irelevanta. 




Planul meu trebuia sa fie perfect, fara nicio greseala. Ma cunosc, si stiu cat de departe merg ambitiile mele. 
Stiam ca mai devreme sau mai tarziu, o sa vad in ochii lui dragostea ce-o simte pentru alta, si atunci totul s-ar sfarsi, pentru totdeauna.
Dar el are mereu grija sa nu ma piarda de tot. Nu se indura, probabil, sa piarda singurul om caruia i-a pasat vreodata cu adevarat de el. 
Am crezut ca ma iubeste, cand de fapt el se iubeste doar pe el insusi. Se vede pe sine reflectat in ochii mei si asta e singurul lucru care ii place la mine.  






Ambitiile mele ma tin legata de el. 
Nevoia mea obsesiva de a sti adevarul. Nevoia mea de a sti ca nu m-am inselat, ca nu sunt o proasta. 
Nu sunt o victima - am ales sa merg pe drumul asta. Am ales sansa aia de 1 la un miliard ca el sa ma iubeasca inca in sinea lui. Sa ma ierte. Sa uite momentul ala cand i-am ranit orgoliul. Sa gaseasca in el curajul sa ma iubeasca cu adevarat - sa riste asta. Sa ma aleaga pe mine. 
De fiecare data cand am cedat, am crezut cu adevarat ca e cea mai buna solutie - pentru mine. Mie imi era dor de el, de vocea lui, de atingerile lui. Orice motive il aduceau iar la mine, nu mi-a pasat. 
Am facut tot ce am facut din respect pentru sentimentele mele. 
Mi-e ingrozitor de rusine ca l-am iubit. 
De fiecare data cand mi-a frant inima, am stat inchisa in casa cu lunile - nu ca sa-mi ling ranile, ci ca sa-mi ascund umilinta. 



Se spune ca ne intalnim Destinul pe drumul pe care mergem incercand sa-l evitam. 

Cred ca eu am pornit la drum convinsa ca ar fi ingrozitor sa iubesc. Ca asta distruge vieti si aduce numai suferinta. Ca mama ar fi fost poate fericita si ar fi avut o viata frumoasa daca nu l-ar fi iubit pe tata. Daca n-ar fi trebuit sa lupte pentru el, pentru viata lui, atatia ani. Daca n-ar fi fost prizoniera suferintei lui. Sau daca ar fi putut pur si simplu sa renunte, sa fie egoista, sa-l abandoneze, sa-si vada de viata ei. Si eu l-am pierdut, asa cum a pierdut si ea. Pentru ca asta era lectia pe care o cautam: nu merita sa lupti, renunta! nu merita sa iubesti! 

Sunt acum convinsa ca asta e tatal copilariei mele, cel pe care - convenabil - nu mi-l amintec deloc. Boala lui de plamani trebuia sa fie primul clue. Renuntarea. A ales-o probabil inconstient pe mama sperand ca ea sa lupte in locul lui. Sa-si asume ea responsabilitatea pentru viata pe care el nu mai vroia sa o traiasca. Sa-i dea ea curaj sa-si infranga fricile, motive sa vrea sa mai traiasca inca o zi, inca un an. 

Si eu duc lupta mai departe. Inca o zi, inca un an. Joc rolul ei, rolul lui, rolul meu inca n-a fost scris. Oglindesc mereu povestea celuilalt - cu lasitatea omului care nu are curajul sa-si asume propria lui poveste. Nu pot sa renunt - e ca si cum as renunta la tata. E ca si cum l-as lasa sa moara. 

Imi spun ca nu de el mi-e dor. Imi e dor de mine fericita. 


10 comments:

Mihai Voicu said...

Dacă vei încerca să privești rațional lucrurile ... nu vei obține nici un rezultat, pentru că probabil nu este nimic de înțeles rațional.

Există doar raționalizările pe care și le face fiecare, cuvinte cu care etichetăm aposteriori presupuse motive ale faptelor sau trăirilor.

Facem ceva pentru că așa simțim, și de multe ori nu ne putem abține în ciuda rațiunii. Rațiunea poate spune cel mult "nu te apropia" până când forța gravitațională devine prea puternică.

Cris said...

Mi-ar fi placut la nebunie ca lucrurile in lumea asta sa aiba un sens numai al lor, dincolo de ratiunile noastre personale...

Irina said...

Dupa cum bine stii nu putem controla ce fac/simt altii. Abia daca putem controla ce facem/simtitm noi. Eu zic ca ar fi bine sa fii mai egoista si sa iti pese mai mult de ce poti face si simti tu. Si sper ca vei alege drumul cu cat mai putina suferinta. Inteleg si rostul suferintei asteia dar cat domle!? Cat? Alege drumul cu mai putina suferinta.

Anonymous said...

Am intrat intamplator pe blogul tau. Mi-a placut. Ai mare talent. Am si eu o nelamurire. Poate ma poti lumina tu. De ce oamenii renunta atat de usor la bine, de ex. la un job, la o relatie, la o prietenie, la bani, la tot ceea ce le aduce bucurie. Am observat de asemenea ca oamenii renunta foarte greu la rau. Dintr-o relatie de cacat cu greu iesi, sau deloc, pe un nenorocit incerci sa-l intelegi cu anii iar unui om bun ii dai papucii la primele greseli fara ca nici macar sa te gandesti de doua ori. De rau tii cu dintii si il alergi si il descosi si ii dai sanse. De ce raul creeaza atata dependenta? De ce este asa de important, de interesant? Cred ca ma intreb mai mult pe mine insami, dar mi-ar placea sa aud si parerea ta.

Cris said...

Eu nu cred ca oamenii renunta la "bine". Cred, din experienta, ca asa isi dau cu parerea, uneori, aia care stau pe margine, privesc, si-si inchipuie ca "stiu" sau "inteleg".

Am patit si eu asta, si stiu cat de greu mi-a fost sa nu dau pe usa afara prietenii care stiau mai bine ca mine ce trebuia sa fac, si in loc sa fie alaturi de mine, imi mai creau si sentimente de vinovatie aiurea si indoieli care nu erau deloc ale mele.

Daca o sa mai citesti din blogul meu, o sa vezi ce cred eu despre cultura noastra si modelele pe care ni le propune. Si din cauza asta, cred, noi nu stim uneori sa recunoastem ce e "rau", si luam decizii prin care ne facem rau singuri.

Clar din cauza culturii (carti, filme, cantece, etc) apreciem GRESIT ca fiind "interesante" situatii, oameni, lucruri nesanatoase, care ne fac rau, care contrazic flagrant toate credintele si valorile in care credem, sau zicem ca.

In plus de asta, avem fiecare motive profunde si personale, pe care psihologic, le numim "proiectii" - dupa cum am uneori curajul sa recunosc in posturile mele cu adevarat personale.

Lucrurile si oamenii care ne dor si de care alegem sa ne legam emotional, au puterea asta pt ca recreeaza ceva important pt noi - ceva uitat, ceva de demult.

Asa cum o fetita batuta de un tata alcoolic alege sa iubeasca un barbat alcoolic care o bate. Eu aleg sa iubesc un barbat care nu e niciodata acolo, pt ca nici tata, saracu, bolnav in primii 7 ani ai mei, si apoi mort in restul, nu a fost niciodata acolo pt mine. Eu asta stiu, asta e singura relatia cu un barbat pe care o "inteleg" emotional, primitiv, in sinea mea.

Sigur ca eu - femeia educata si super inteligenta de azi - lupt cu instinctul asta de conservare, incerc sa inteleg, critic, ma revolt, INVAT (doamne'ajuta! sper ca invat cu adevarat!). Dar ia timp, energie...

Pana la urma totul se reduce, cred, la noroc. La intamplare. Nu poti controla nimic pe lumea asta.

Oamenii fericiti isi inchipuie ca e meritul lor, ca au ei nu'sh ce abilitati magice. Oamenii nefericiti se tem ca e vina lor, ca le lipsesc nu'sh ce abilitati magice. Oamenii prosti ii ajuta pe primii sa dea sfaturi, pe ceilalti sa se simta si mai vinovati, si mai amarati.

Anonymous said...

Doamne cat ma regasesc in aceste cuvinte scrise de tine. Sincer am avut impresia ca eu am scris, asa ce ma simt descrisa prin toate cele spuse de tine. Si eu iubesc din suflet si mereu am lasat de la mine ca sa fie bine. Iar acum inainte de nunta, mi-a cautat motive si a plecat fara sa ma astept ! Il iubesc dar de fiecare data cand sa intors, ma facut sa sufar iar si iar si iar. Simt ca am nevoie de el e primul barbat din viata mea e iubirea pe care nu am sa o uit, asa cum e cu rele si bune. Ma lasat fara sa-i pese,spune ca ma iubit, dar nu a luptat pentru dragostea noastra. Am 27 de ani si am sperat mereu la o familie. Am facut planuri de nunta, am pregatit toate cele necesare, dar el ma lasat. E indiferent desi spune ca ma iubit si vrea sa dea de inteles ca inca ma iubeste, desi faptele spun altceva. Eu sufar de 1 luna de zile si inca cat voi mai suferi. Nu mai am nici o dorinta, merg la munca ,desi nevoie. Sufletul mi-e slabit, trupul asemeni. Cand vreau sa-i vorbesc scriu si compun. Tot ce as dori sa-i spun lui scriu pe hartie. Fiindca el nu crede, nu ma asculta,nu vrea sa stie. Nu am somn si nu am liniste,nu stiu cum sa ies din situatia asta si nu stiu unde o sa ajung pana la capat. Acum am ajuns sa simt ca nu mai pot rezista, ma simt slabita si singura. Sufletul meu este epuizat de atata suferinta. Nu stiu cu ce am gresit, de nu vrea sa accepte sa fim fericiti. Nu pot scoate un sunet, ca el e nemultumit de mine.Au trecut ani si ani si am tot sperat ca va fi bine, dar in zadar.Am visat si am dorit o familie ,am dorit sa am un copil, ca ai iubesc din suflet pe cei mici. Dar el mereu a amanat. Acum cateva luni a invocat ca dupa nunta. Acum insa are alte pretexte si normal ca nu mai pot sa ma gandesc la o familie. Am avut momente cand mi-am spus ca ai urasc, dar iubirea e prea puternica. Nu stiu de ce ma facut sa sufar mereu, daca eu lam iubit din suflet. ACUM MA SIMT CU UN SUFLET GOL ! Cum sa cred ca voi iubi vreodata, cand eu il iubesc pe el si nu cred ca as mai iubia asa pe nimeni altul. Mereu am cedat si am suferit din nou. Nu mai am putere, nu mai inteleg, ma simt singura si nu stiu ce caut in lumea asta plina de durere si de suferinta profunda.Doar Dumnezeu ma tine de pe o zi pe alta, desi sufletul nu-mi mai apartine. Sunt pierduta in spatiu si ma simt ca un robot care nu are incotro, trebuie sa faca, chiar daca nu poate.Nu stiu daca vreodata se va termina aceasta suferinta, dar stiu ca am suferit si sufar. Cand oare se va termina suferinta, pentru noi cei care de prea multa dragoste ce o oferim persoanei iubite, ajungem doar sa fim umiliti si tradati. Cum oare vom putea merge mai departe, noi cei care iubim si visam. Cine oare ne va intelege si cand !? E grea si trista singuratatea atunci cand iubesti. Cum oare vom putea spera la mai bine, cand singurul bine pentru noi, e in persoana iubita. Dar care ea nu arata decat vorbeste.Trista si fara putere,nici ingerii nu imi mai dau aripi,umilita si mahnita,nu imi gasesc linistea si pasesc pe drum, desi pasii imi sunt slabiti de suferinta. Nu mai cred ,nu mai sper nu mai am putere,dar viata inca ma tine pe pamant.Oare an cer ar fi mai bine, oare noi cei care iubim din suflet, nu meritam sa stam pe pamant.Oare suntem ,asa imposibili, ca sa avem si noi un suflet care sa ne iubeasca sincer. De ce, ma intreb de ce noi suferim si cei ce nu dau importanta iubirii sunt fericiti. Ma cuprinde singuratatea si descurajarea si inima imi e slabita de durerea. Ca el cel pe care al iubesc nu ma asculta, nu vrea sa creada an iubirea mea. De ce iubirea mea nu e buna si de ce dragostea imensa ce i-o port pentru el nu e deajuns.Raman cu intrebarea si nu stiu care va mai fi mersul meu, pe acest pamant.

Anonymous said...

Imi cer scuze pentru literele puse gresit, dar lacrimile nu imi dau voie sa mai pot pune cuvantul corect.

Cris said...

E tare trista povestea ta, imi pare nespus de rau ca suferi atat de mult.

As vrea ca vorbele mele sa te ajute sa gasesti in tine puterea sa treci prin toata suferinta asta cu fruntea sus, si sa gasesti in adancul tau mandria si ambitia sa nu mai lasi niciodata pe nimeni sa-si bata asa joc de tine si de sentimentele tale.

Tu si cu mine, am sperat imposibilul, am ignorat semnele, am visat, cum spui tu. Am iertat, am cedat, ne-am facut ca nu intelegem si nu vedem. Si am platit pretul. Asta este. Am gresit.

Asta este pretul pentru a sti cat valoram in proprii nostri ochi.

Nu lasa mizeria din sufletul lui sa decida cine esti tu si cum va fi viata ta mai departe. Poti sa treci peste infrangerea asta. Tu esti cea care merita dragostea aia a ta imensa. Lupta pentru fericirea ta - cu altul care o sa fie suficient de destept sa te aprecieze.

Cu puterea si incapatanarea aia cu care ai luptat pentru el, lupta acum pentru tine. Cu taria cu care ai crezut in el, trebuie acum sa crezi in tine.

Cris said...

Si cand zic "infrangere", vorbesc despre ambitiile si orgoliile noastre. Pentru ca realist vorbind, nici tu, nici eu, n-am pierdut decat niste vise frumoase. Niste iluzii.

Valorea reala a barbatilor astora este egala cu zero - deci dincolo de visele si ambitiile noastre de a avea un anumit tip de fericire, o anumita familie, cu un anumit barbat, de fapt, noi n-am pierdut absolut nimic.

Anonymous said...

Iti multumesc din suflet pentru cuvintele tale de incurajare.Sper ca Dumnezeu sa ami dea forta sa merg mai departe,desi sincer imi spun mie insami ca mai bine as prefera sa mor.Sunt in starea cand pentru mine viata sau moartea sunt egale.Nu imi mai pasa nimic,cand ma gandesc ca am iubit asa,o persoana ,care imi vorbeste ca unei straine. Lacrimile mele al fac sa nege si nu crede in suferinta mea. Acum iau antidepresive,fiindca trec printro perioada foarte grea.Si colac peste pupaza o am si pe mama in spital,care a suferit cateva interventii chirurgicale si vor urma altele. Ma simt singura ,ca nu am pe nimeni alaturi,sora mea nu ma poate intelege fiindca ea nu a suferit niciodata din dragoste si desi are un prieten,prietenul ei e atent cu ea si iubitor.Oricum ea pare o persoana mai rece,nu e asa sentimentalista cum sunt eu. Mi-as dori si eu sa fiu mai puternica si sa nu mai pun asa mult suflet.Dar poate ca asa ma lasat Dumnezeu pe mine.Stiu sunt prea sensibila,orice ma afecteaza,cand vad un animal bolnav,sau mai ales persoane bolnave,sarace,fara posibilitati...toate ma fac sa plang si sa ma gandesc,ce asi vrea sa ai ajut. Uneori sunt neputincioasa,alteori, daca pot sa fac ceva ,pentru cineva, fac. Mereu am crezut ca daca ofer dragoste,respect,incredere,devotare pentru o persoana,le voi primi la randul meu.Insa vad ca mam inselat,exact cei de la care ma astept mai putin, mau ranit. Si acum nu mai cred in iubire,nu stiu daca voi mai putea iubi si stiu ca imi va fi foarte greu,sa trec peste iubirea asta imensa ce am purtato primului barbat din viata mea.Stiu si cred ca nu mi-a meritat iubirea,dar am spus ca daca am sa ai ofer iubire,inima lui se va schimba,insa mam inselat.Ma facut doar sa cred ca e asa,insa el a facut altceva.Mereu cand am avut o problema mai serioasa,a preferat sa plece.In loc sa cautam impreuna sa mergem mai departe. Daca asi spune toata povestea mea cu el, asi scrie o carete.Si poate ca asi faceo, dar stiu ca o persoana care numai ma umilit,nu ar merita un asemenea semn din partea mea.Oricum nu le are el cu cititul,cu poiezia.E o persoana,mult prea aspra,ca sa inteleaga,ca an acest univers,se mai afla si persoane sensibile,devotate si care iubesc profund. Da asta e viata,ori ea ori moartea,una din doua. Si uneori cred ca daca as muri,asi uita de probleme.Si sincer starea slabita care o am,uneori cred,ca voi ajunge in spital.Desi,poate ca nu imi doresc.Sau poate ca uneori nici nu-mi mai pasa.Imi cer scuze pentru mesajul meu negativist,dar un suflet umbrit de durere,nu cred ca poate veadea lucrurile,altfel. Multumesc.